Mi-e atât de alb în liniște!
dezintegrarea fiecarei culori îmi alunecă printre degetele universului
Acolo,
în amestecul care mă pătrunde reiventându-mă etern,
am fost gând al dorului șlefuit de veșnica ardere a iubirii
Nu știu de unde vine senzația de materie
care m-a remodelat în aer
și nici vântul nu știu dacă bate la poarta păcatelor neferecate
sau este doar un zbor de efemeridă
ce se pictează singură în perpetuare
Ating cu senzația aripii ce mi-a crescut din rădăcina sufletului
umărul clipei siderale înmărmurită pe vitraliul unui ecou
Ascult
tăcerea celor o mie de nopți infinite
și respirația dintre două ere glaciare,
pîrjolită în focul misterului dealului Palatin al Cetății Eterne
Îmi amintesc!?
Am fost cândva un lut adunat din apă și pământ
Acum,
nu sunt un eu în trecere prin timp
uitat între geneze fără Olimp
Sunt nedefiniția din liniștea ce sprijină cu lumină pură
o singură clipă…
Ascultă…
Și așa mai departe!
Ursuzenia care nu vorbea cu nimeni,
Teama de alfabetul braille al privitului ignorant
Angoasa ce se coace înainte
de a încolți germenele eului,
Introspecția surexcitată de rezultatul cu semnul minus după egal,
Indiferența obsedată că nu se poate gândi la nimicuri între atâtea stări universale,
Prostituția de fiecare zi a cuvântului rezumat la consoane care înțeapă auzul,
Poezia care își înghite lacrimile ca pe-o sinucidere în lațul indignității,
Deriziunea ridicată la rang de primadonă pe scena cu actori mai mulți decat ritmul regulat al respirației,
Prietenia care sfidează bunul simț al noțiunii dar se împăunează cu trăire,
Fugi prin statice neîmpliniri dar etalări de preaplin pe tarabe cu preagolul la vedere
….
Și multe alte sindrofii la care bem vinul cu gust de grimă
recomandând sufletul ca monedă de schimb pentru prețul ce crede că ne vinde tot.
Limb și lumină!
Aș măsura orele cu ornicul spart de pereții tâmplei…
să aud secundele cum fug zălude prin arcuri cu cuci cumpărați la celalalt capăt de lume
și trag după glezna timpului static,
pietrele de moară înțepenite în strânsoarea gândurilor
Sunt holograme ale trecerii prin vămile fără bani
a zgomotului ce cade razant în alunecarea hazardului pe franghia zilelor,
apoi a anilor dați de pomană la poarta bisericilor goale
ce-și umplu strana cu ritualuri din care lipsesc sufletele
Întorc cheia împotriva acelor de ceasornic,
stivuiesc găurile goale ale minutelor
în Comedia Divină a unui nou început
și mă rătăcesc preț de un rai
prin Limbul de la poarta luminii.
Puzzle!
Umbrele se agață obsedant de psihoza unui paianjen
care crede că Picasso pictează abstractizări de culoare cu pensule paralele
și își întind brațele ca niște ramuri uscate de copaci indeciși să se adune la sfatul frunzelor
Mă încumet să intru în febra tăcerii
ca să ascult ropotul de pași ce calcă în copitele insomniei
cavalcade de vise cu semnul întrebării în mâinile fără falange de exclamații
Jocul figurilor fără geometrii punctuale
caută sub epiderma surâsului meu
puzzle-ul disprețuitor care se chinuie
să orânduiască neliniștile
într-o formă decisă să cronometreze timpul
Am împins către matematici precare
albul ce-și află numitorul comun în definiții fără vamă
și dincolo de cratime nedezlegate
am descoperit egalul meu în plenitudinea împăcării cu acel tot care a devenit nimic
O iau de la capăt…o să pictez fluturi pe geamuri fără ferestre!
—————————–
Mariana GRIGORE
Iunie 2019