Cea mai frumoasă și populară sărbătoare, care s-a transmis din cele mai vechi timpuri este Drgobetele, sărbătorită pe 24 februarie, despre care se spune că ar fi o sărbătoare păgână, nefiind recunoscută de biserică. Tradiția arată că sărbătoarea este dedicată reînvierii naturii, a primăverii, a împerecherii, a bucuriei, a renașterii, cu rădăcini dacice și închinată unei zeități uitate, Dragobetele este sărbătoarea dragostei la români și însemna sentimentul de dragoste împărășit de o comunitate largă.
Dragobetele este la origini sărbătorea iubirii manifestată în spații largi, deschise și ample.
În această zi, în mediul rural, femeile nu sacrificau animale, atingeau un străin de sat – ca să le meargă bine și se spălau cu zăpadă pe față, să rămână rumene în obraji tot anul.
Bărbații trebuiau să fie tandri și drăgăstoși cu ele și să peteacă împreună toată ziua, să rămână îndrăgostiți tot anul.
Scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu povestea în scrierile sale despre acest obicei că fetele și flăcăii porneau să adune primele flori apărute, aprindeau focuri pe dealuri și curtau fetele în văzul lumii. Obiceiul este păstrat și astăzi în multe localități rurale. Sărbătoarea de Dragobete se metamorfozează cu timpul în Dragobete – flăcăul avid după sărutul fetelor – „Dragobete pupă fete”, un tânăr frumos, vesel, seducător, hoinărind la începutul primăverii, peste văi și dealuri în căutarea iubitei.El este simbolul protector al renașterii vieții în fauna și flora naturii, dar și a ființei umane. Personaj mitologic, Dragobetele era fiul Babei Dochia, cea cu nouă cojoace, sau ciobanul Dragomir ce o însoțea pe baba legendară pornită cu oile spre primăvară.
Dragobetele ca sărbatoare rurală ce dădea viață satelor cu bogătia ei de obiceiuri și semnificații, riscă să-și piardă tradiția prin depopularea satelor. Numai mediatizarea tradițiilor le poate salva pe acestea de la dispariție.
Ca simbol al iubirii, preluat de la vechii daci, Dragobetele românesc este similar lui Eros – al vechilor greci și lui Cupidon – al romanilor. Personaje mitologice, ele oficiau în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, „naș cosmic”, tradiție care s-a extins, cu timpul, în specia umană, tradiție perpetuată de fiecare generație într-o efervescență magică a iubirii. De aceea, Dragobetele este: Logodnicul Păsărilor, Cap de Primăvară și spiritul năvalnic de Ziua Îndrăgostiților – 24 februarie. Se consideră că Dragobetele este și o sărbătoare agrară, de acum începând a se trezi natura la viață, păsările a-și căuta perechea, procreația, ce se manifestă la toate formele de evoluție: regnul vegetal, animal și unan.
Dragobetele nu este consemnată în calendarul creștin, nefiind o sărbatoare cu influență religioasă, ci una folclorică. În ultima perioadă românii folosesc numele de Valentin și Valentina, ca fiind Sărbatoarea Iubirii, corespunzătoare anumitor sfinți martirizați în ziua de 14 februarie – Sfântul Valentin, patronul îndrăgostiților. Deși nu este Dragobetele o sărbătoare creștină, rămâne cea mai autentică sărbătoare a iubirii, reprezentativă poporului geto-dac, moștenită până în zilele noastre, și așa ar trebui să rămână în tezaurul folcloric românesc.
Maria Filipoiu
DOR DE DRAGOBETE
(sonet de Dragobete)
Cu visul primăverilor de ieri
Ai răsărit în inima rănită,
Prin neaua de ghiocei cernită;
Ca să-mi aduci lumină în tăceri.
De dragoste-n suflet înflorită,
Iubind, la fericire poți să speri;
Dezbrăcat de nostalgice poveri,
Vei fi Dragobete cu iubită.
Îmbracă-ți sufletul în petale
Și iubirea nu-ți va fi în zadar,
Ci-nvăluită-n raze de Soare.
Cu dragostea prin neguri de cleștar
Vei lumina pe-a vieții cărare,
Și pașii te vor duce la Altar.
https://m.youtube.com/watch?feature=share&v=v2nRQKF6uDM
Versuri: Maria Filipoiu
Videomontaj: Dor Nemărginit