Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.
– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.
În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.
– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.
Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.
Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.
– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).
Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.
– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).
– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.
Maria FILIPOIU
***
RITUALURI STRĂMOȘEȘTI DE BOBOTEAZĂ
De Bobotează-n ritualul creştinesc,
Botezul Domnului se sărbătoreşte.
Că prin minune, apele se primenesc
şi în biserici, agheazma se sfinţeşte.
Din Ajunul ce precede Bobotează,
când gerul aspru revine cu zicală,
cruce masivă în gheaţă se sculptează
pentru ritual de slujbă specială.
Iar când prin taină, cerurile se deschid,
pe-o rază luminoasă coboară Duh Sfânt.
Din poruncă divină, apele sfinţind,
se-ntoarce-n Trinitate la vechi legământ.
Credincioşi pe la biserici se adună,
martori la minunea ce apa sfinţeşte.
Beau o-nghiţitură şi sfioşi se-nchină,
când preotul cu aghiazmă îi stropeşte.
Iar apa sfințită se toarnă în vase,
enoriașilor de-a fi împărțită.
Cu sufletul pios, ei o duc în case,
spre tămăduire de-a fi folosită.
Creştinul ce este vrednic de credinţă
să își regăsească pacea sufletească,
de apa sfinţită îşi leagă dorinţă,
ce-ar putea prin vremuri să i se-mplinească.
Preoți cu botezul colindă prin case,
creştini să boteze, dar şi păsări, vite…
spre a fi tot anul, cât mai sănătoase.
Prin harul agheasmei de boli sunt ferite.
Apoi Sfânta Cruce în râu se aruncă,
și temerari pornesc s-o recupereze.
Cu apa sfinţită, harul să aducă
celor ce asistă de pe metereze.
În datini strămoşeşti ce sunt practicate
prin ajunul ce precede sărbătoare,
abundă mituri, dar şi sacralitate,
transpuse în ritualuri populare.
Despre cel ce în Ajun se-nvredniceşte
să postească şi-ncredinţă să se roage,
se spune că norocul nu-l ocoleşte,
iar binele din an pe sine-l alege.
Băieţii în cete pornesc la colindat,
ritual ducând dintr-un an în celălalt.
Prin cântări urează la oamenii din sat,
Anul Nou să fie cât mai îmbelşugat.
La căciulă purtând un fir de busuioc,
crenguţe de brad sau ramuri de vâsc verde,
gazdelor ce-i răsplătesc, le aduc noroc,
iar răsplata muncii în toamnă se vede.
Vor avea pomi roditori, vite mănoase,
cloşti cu mulţi pui, cereale în hambare
şi înfloritor va fi norocu-n case,
de-ţi vine să-i tocmeşti să-ţi facă urare.
Când botează popa, după el să mături,
cu grăunţe de porumb în urma-i s-arunci,
pentru belșug în casă și roade-n culturi,
să fii ocolit de boli, de şerpi şi purici.
În noaptea de Bobotează privind spre Cer
și văzând Lumină de Duh purtătoare,
puterea credinţei dezvăluie mister
prin Steaua-Luceafăr ce în zori răsare.
Fetele ce vor ursitul să și-l vadă,
în Ajun, post negru trebuie să ţină,
seara să mănânce o turtă sărată
şi busuioc sfinţit sub pernă să-şi pună.
Îşi fac rugăciune şi-adorm însetate,
prin vise îşi poartă dorinţa fierbinte,
ursitul s-apară în această noapte,
de-o fi împreună să meargă-nainte.
De ger când scârțâie omăt sub picioare
şi „pietrele crapă” de a lui asprime,
rod de cereale va umple hambare,
grădinile vor fi pline de legume.
Iar dacă plouă în zi de Bobotează,
o iarnă mai lungă, ploaia prevesteşte.
Când e însorită se interpretează
că în scurtă vreme, iarna se sfârşeşte.
Chiciură pe pomi de e din abundenţă,
belşug de fructe prevesteşte peste an.
Apă de se scurge din ţurţuri de gheaţă,
un an ploios va fi şi bogăţie-n lan.
Cei ce-n astă zi pe zăpadă vor cădea,
la tineri de bine-i, la bătrâni e de rău.
Băieţi s-or însura, fete s-or mărita,
iar traiul bătrânilor va fi tot mai greu.
Când colindă preot prin sat cu botezul,
dacă-ţi dăruie crenguţă de busuioc,
credinţă în suflet vei avea tot anul,
belşug de roade, sănătate şi noroc.
Un ritual străvechi este „Iordănitul”,
când feciori colindă, pe fete iordănesc.
si cântând „Iordanul” ca popa cu botezul,
pe toţi din casă cu agheasmă îi stropesc.
Sau flăcăi şi fete la fântâni se-adună,
din găleata plină cu apă se stropesc,
în timp ce urare străveche îngână.
Apoi către seară la horă dănţuiesc.
Cei botezați Ion, trăiesc aventură
când prietenii le fac baie-n apă rece.
Cine vrea să scape, le dă băutură
și o zi întreagă cu ei va petrece.
De la chef plecând după apus de soare,
până să se-ntoarcă la ale lor case,
în loc larg se-adună să facă foc mare,
curajoşi să-i sară flăcări fioroase.
Lumea-n timp străbate an de an prin vremuri
cu datini şi mituri de soartă legate,
retrăiesc întocmai, străvechi ritualuri
şi dau veşnicie vieţii de la sate.
Creștinii păstrează peste an în casă,
Agheasma cea Mare de la Bobotează.
Că prin stropire este miraculoasă,
tradiția prin timp se perpetueaza.
6 ianuarie – Botezul Domnului
————————————-
Maria FILIPOIU