Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”.
Deși nu e redactat la persoana întâia, primul meu volum a fost, într-un fel, autobiografic. Așa cum li se întâmplă majorității condeierilor bivalenți care trăiesc în Israel, dar scriu în românește. L-am intitulat „Lume” (2004). Era o defulare care m-a ajutat să mă împac cu mine însămi, să mă vindec de tristețea mânioasă a trăitorilor în durere și tăcute umilințe, să mă accept, să mă reinventez. Cartea am dăruit-o minunatului, înțeleptului, hăruitului jurnalist și traducător Anton Celaru căruia i-am cerut părerea. După ce a citit-o, el mi-a spus profetic „Vei scrie zece cărți”! Am râs ca de o glumă bună.
Dar iată că prezicerea e pe cale să se îndeplinească. La ora actuală, am încredințat editurii al optulea volum. Cred că romancierul e un soi de scamator. Se dă de trei ori peste cap și se transformă din adult în copil, din bătrân în tânăr, din femeie în bărbat, din sărac în bogat. Devine locuitorul altor țări, îmbrățișează alte cariere, se face mai bun, sau mai rău decât îi stă în caracter. În toate aceste ipostaze ale jocului său fascinant, există ceva nebănuit de cititor. Scriitorul este un om trist, nefericit, nemulțumit, iar cartea lui este dovada nestăpânitei sale nevoi de a comunica semenilor ceva din frământările, spaimele, dilemele și credințele lui. Poate și din experiențele și înțelepciunea sa de viață.
Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor. Trăiesc în paralel mai multe vieți, întind capcane, trag sfori, omor un personaj îndrăgit, părăsesc, sau să trădez. Virtual bineînțeles, căci arta e o convenție acceptată de creator și consumator. Fizic, fac febră și am dureri în piept. Ideile mi se nasc ca aprinderea unui flash. Dintr-o revoltă, o imagine care mă răscolește profund, sau dintr-o veche dorință nerealizată. Se spune că Gustave Flaubert a scris „Madame Bovary” după ce a citit într-un cotidian un fapt divers de câteva rânduri care relata sinuciderea unei femei.
Mă blochez întotdeauna când cineva mă întreabă despre ce e vorba în cartea mea și în genul cărui autor scriu. Mă văd în imposibilitatea de a da un rezumat de tipul celor publicate pe Internet despre literatura universală. „Madame Bovary este o tânără căsătorită cu un farmacist. Din plictiseală, ea are legături extraconjugale cu mai mulți bărbați pentru ca până la urmă, decepționată în dragoste, să se sinucidă”. Sic! Răspund că scriu despre oameni și despre viață, despre dragoste și prietenie, despre aventuri și deziluzii, despre destin… și, o fac în stilul meu personal, căci altfel, aș înceta să fiu eu însămi.
Scânteia care a declanșat și fermentul care a grăbit venirea pe lume a romanului „Casa Diamant” (2010) a fost vizionarea filmului lui Mungiu „Patru luni, trei săptămâni și două zile”. Ca mamă de „decrețel”, m-am dus la cinema crezând că voi leșina de emoție retrăind istoria. Sala era goală. Am urmărit acțiunea până la sfârșit fără să vărs o lacrimă. Dar devenind un pachet de nervi. Spre indignarea mea, scenariul transmitea două mesaje. Singurele vinovate de sarcini nedorite sunt tinerele inconștiente și ahtiate după sex. Asistentul care provoacă avortul prin metode primitive e un exemplu detestabil al lăcomiei de bani și hărțuirii sexuale. Venise timpul să nu mai tac. Trebuia să spun lumii adevărul despre bestia care a intrat în patul tineretului din generația mea, care a transformat femeia în animal de prăsilă, care a condamnat mamele la dilema de a muri, ori de a-și abandona copilul. Și pentru că acea perioadă de tristă amintire se lega la mine de soarta evreilor care emigrau în Israel, am slobozit un strigăt lung care străbate cele 450 de pagini ale romanului-saga „Casa Diamant”.
„Vanessa Beri” (2012) a fost urmarea unei banale spaime. Eram în piață, soțul meu a intrat într-o dugheană și… a dispărut de parcă-l înghițise pământul. Nu exista altă ieșire. Am sunat, mobilul îi era închis. Într-o țară ca Israelul, unde mișună teroriștii, nu era semn bun. Nu după mult timp, el a apărut de după un colț ascuns unghiului meu de vedere. Click-ul se produsese! Ajunsă acasă am început să depăn povestea Vanessei, o femeie realizată pe toate planurile, dar a cărei fericire se destramă brusc prin dispariția misterioasă a soțului ei. A ieșit cu suspans. Cititorul, furat de acțiune, dar care are inspirația să recitească romanul, va descoperi dincolo de intriga polițistă, analiza sentimentelor, relațiilor interumane, reflecții despre soarta creatorului, detalii despre fabricarea porțelanului, despre caii de curse și, peste toate, dovada forței feminine.
Anul 2012 a însemnat pentru mine întâlnirea providențială cu Dragoș Nelersa și Ioana Toff care au devenit editorii tuturor cărților mele, ireproșabil tipărite și cu o grafică impecabilă. Nu îmi pot imagina devenirea mea literară și jurnalistică fără aceste două figuri emblematice din cariera mea. Romanul „Chipul” (2013) e oglinda dorinței etern omenești de schimbare. Care brunetă nu s-a vrut blondă? Care mediocritate nu și-ar vinde sufletul pentru un dram de geniu? Care soție nu fantazează despre alt bărbat? Viața ca luptă cu tine însuți, dar și cu restul lumii, cu prejudecățile și cu destinul, dar mai ales cu adevărul crud, cere curajul de a învinge obstacole, inerții, rutină. Și capacitatea de a te reinventa. Prin personajele cărții, răspund la întrebarea „un moment de cumpănă, o schimbare radicală, un examen al forțelor vitale, îl pot face pe om mai fericit, sau mai nefericit decât e”?
„Umbra” (2015) s-a născut din ideea dragostei ca obsesie pe durata unei vieți întregi. În toate cărțile mele există un filon amoros, deoarece consider iubirea motorul existenței umane. Acțiunea cărții se petrece în principal în Israel. Și cum fiecare autor care publică în Țara Sfântă speră ca publicul cititor din România să se intereseze de creațiile lui, am plasat intriga sentimentală pe fundalul istoriei Israelului timp de șase decenii. Intenția a fost ca lectorul român să cunoască războaiele Israelului, de Independență, din Sinai, de Șase zile, de Yom Kipur și modul în care acestea au influențat existența oamenilor. Marea experiență cu acest roman a fost că l-am scris la persoana întâia, narând povestea dragostei lui Boaz Swift pentru Noemi, din copilărie și până la senectute. A fost o adevărată provocare pentru că a trebuit nu numai să intru în pielea unui bărbat și să adopt modul de gândire masculin, ci să realizez și diferențele psihologice dintre o vârstă și cealaltă. Îmi propun ca nicio carte a mea să nu semene cu precedenta, dar mai ales îmi doresc ca fiecare nouă apariție să se situeze pe o treaptă superioară precedentei. Sunt în permanentă întrecere cu mine însămi.
În urmă cu cinci ani, visul meu de a mă face cunoscută peste hotare s-a realizat prin intervenția unui înger păzitor al carierei mele, editorul de talie internațională George Roca, român de origine și australian de adopție. După ce mult timp mi-a însoțit creația virtual, făcând-o cunoscută prin revistele australiene internaute „Antipozi”, „Argument”, „Expresia” și de acolo mai departe, la cele din România: „Armonii culturale”, „Cetatea lui Bucur”, „Confluențe literare”, „Singur”; Germania: „Așii Români”, „ProLitera”; Statele Unite sau Canada: „Clipa”, „Miorița”, „Observatorul cultural”… într-o bună zi ne-am întâlnit față în față! Am devenit prieteni în „carne și oase”. Destinul ne-a surâs și ne-am regăsit de curând, tot în Israel.
George Roca mi-a propulsat nu numai cariera literară, dar și pe cea jurnalistică. A scris articole despre toate noile mele romane, dar a și preluat articolele altora despre mine, sau mi-a publicat cronici despre spectacole de operă de la Viena, București, Budapesta sau München. Pentru că din 2013, am început să scriu cronici teatrale în „Gazeta românească”, având o rubrică săptămânală intitulată „Din fotoliul spectatorului”.
De data aceasta, la început de drum în jurnalistică, a apărut în viața mea un înger păzitor în persoana reputatului profesor de estetică, Andrei Strihan, marele meu prieten, mentor și susținător. Dintotdeauna am adorat teatrul. Viața mea s-a împletit cu spectacolele scenelor din România și Israel. Dar vocația de cronicar dramatic s-a dezvăluit târziu. Din fericire, nu prea târziu! Profesorul Strihan mi-a dat o lecție esențială „să nu-ți fie niciodată frică să spui adevărul!” Cronicile publicate în perioada 2013-2017 au fost reunite de editorii Dragoș Nelersa și Ioana Toff (directori ai Gazetei românești și ai Editurii Familia) într-o antologie-document care a ajuns în toate cele zece teatre din Israel, dar și în România la Ministrul culturii, la Institutul cultural român, la Federația comunităților evreiești, la Academiile de artă dramatică, la principalele jurnale literare.
Cronicile mele teatrale încep înainte de vizionarea spectacolului. Când ajung în sală, sunt documentată în privința autorului, regizorului, distribuției și altor reprezentații ale piesei, operei sau baletului în lume. În timpul spectacolului îmi notez într-un carnet impresii spontane, replici, amănunte importante. Acasă, încep elaborarea articolului. Am grijă să nu ascund ce gândesc cu adevărat, să laud pe cine merită, să critic fără milă pe cine nu. Spectatorul va ști astfel cu ce piesă e preferabil să nu-și piardă timpul, dar în același timp va fi la curent cu ce se joacă pe scenele israeliene, ca și cum ar fi fost acolo.
Last, but not least, vreau să-l amintesc pe un alt înger păzitor al meu, conferențiarul universitar, reputatul critic literar Răzvan Voncu, cel care, primul, a semnalat în „Realitatea evreiscă”, în „Luceafărul” și în „România literară” existența și creația mea pe tărâmul romanului și al criticii dramatice din Israel. Cuvintele sale alese, m-au onorat și m-au încurajat de fiecare dată să continui să scriu.
N-am abandonat cărarea romanului. „Preafericita doamnă Witz” va vedea în curând lumina tiparului. Destinul personajului său principal, neînsemnata croitoreasă Reizl care la bătrânețe își descoperă vocația design-ului de modă, este parabola creatorului cu îndoielile, durerile și fericirea lui.
Biografia unei autor se regăsește în scrierile lui… Reperele îi sunt marcate de figuri luminoase, pozitive, importante. În ceea ce mă privește, înafară de persoanele amintite mai sus, realizările mele se datorează permanent sprijinului, încurajărilor, susținerii, căldurii soțului meu, Vladimir.
——————————–
Magdalena BRĂTESCU
Rehovat, Israel
20 aprilie 1018