BIOGRAFIA SIMPLIFICATĂ A CONTEMPORANEITĂȚII
Dezumanizarea şi desacralizarea societăţii puternic laicizate în care trăim reprezintă, de fapt, lupta Omului împotriva propriei sale identităţi. Putem vorbi, actualmente, despre o filozofie a răului în cea mai pură formă a sa?!… Răspunsul este, cu siguranţă, afirmativ, căci nimic din tot ceea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor, azi, nu reprezintă o simplă consecinţă a cunoscutului pricipiu newtonian al acţiunii şi reacţiunii. Ca atâtea alte lucruri pozitive din matricea existenţială a contemporaneităţii, şi acesta a fost unul nu numai zdravăn călcat în picioare, ci şi anulat, făţiş, de foarte mult timp, în sfera practicii curente. Întrebarea, care ţi se instaurează imediat în minte, este, evident, un întemeiat „de ce?”. Omiterea din ecuaţia vieţuirii telurice a Fiinţei umane înseşi ca element determinant al desfăşurării articulate a lucrurilor, dar şi îndepărtarea acesteia, prin amnezie colectivă provocată, de fundamentul solid al moştenirii ancestrale de gândire şi de creaţie (zestre pe care o poartă în spatele său de nenumărate milenii până în momentul de față) reprezintă unul dintre răspunsuri. Ca să arunci, în mod voit, prin acţiunile pe care le întinzi, ca o plasă de păianjen, asupra privirii înceţoşate a prezentului, praful uitării peste textura densă a întregii istorii trecute a umanităţii, asta nu denotă decât propria-ţi incapacitate de a alcătui un sistem social benefic la nivel planetar, pe de o parte, iar pe de alta, dorinţa de a alege calea aducătoare de profit imediat a răului, în locul celei diametral opuse acesteia, plină de nuanţe, dar lipsită de artificii şi fragmentaritate, a binelui.
Într-adevăr, am trăit și trăim, în continuare, un monstruos experiment global de schimbare de paradigmă, un neo-pattern în care omul, sub toate raporturile posibile (antropologic, cultural etc.), va trebui să se supună unor noi reguli de conviețuire socială, din care vor lipsi cu desăvârșire moralitatea, cinstea, umanitarismul, spiritul critic, libertatea de gândire și de exprimare, Iubirea adevărată și Credința ca fundamente absolut necesare creșterii pe Verticală a Persoanei. De fapt, NOȚIUNEA DE „PERSOANĂ” CU IDENTITATE PROPRIE ȘI NEÎNGRĂDIRE DE SINE NU VA MAI EXISTA. Trecutul, cu marile lui valori fixe, va fi aruncat, prin „revoluții” regizate în fața aparatului de filmat, la coș. Modelelor viabile, sănătoase moral, le vor lua locul antimodelele deviante ale momentului. Lumea întreagă va deveni, practic, un tărâm morbid al noului tip humanoid denumit ”homo roboticus”. Feții Frumoși și Ilenele Cosânzene de altădată vor intra, definitiv, în legendă, înlocuiți fiind cu roboți sexuali, care vor anula, prin însăși conceperea lor, noțiunea de Iubire. Practic, societatea științifică închipuită de Russell a îngropat, de la bun început, Omul, dar și pe Dumnezeul lui, secularizându-i Ființei umane absolut totul, de la adevărurile fundamentale, până la propria-i sferă identitară. Biserica și sufletul i-au fost vlăguite în mod fățiș, prin reprezentația agresivă a teatrului existențial mort din afara sa.
Vicleană și lipsită de scrupule, această postmodernitate ubicuă își continuă nestingherit drumul, având drept bază solidă loialitatea adepților ei, inșii pentru care destinul altora nu valorează absolut nimic în comparație cu al lor, oportuniștii cu o singură misiune certă, aceea de distrugere fizică a tuturor simbolurilor identitare definitorii pentru comunitate. Tocmai de aceea, putem asimila societatea, în care ne aflăm, cu unul dintre cele două moduri ne-vii de a juca tragedia clasică în spațiul teatral francez, unde, conform cunoscutului teoretician al artei scenice Peter Brook, ”Gesturile imperiale şi valorile regale dispar rapid din viaţa cotidiană, aşa că fiecare generaţie le consideră din ce în ce mai false, mai lipsite de sens”. Și, la fel cum jocul actorului contemporan e unul realmente slab, incapabil de a comunica trăiri și sensuri profunde, rigidizarea sufletului omenesc descompus devine acum, iată, din ce în ce mai atotstăpânitoare. Iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că societatea științifică russelliană de tip ateo-robotizant, ca ”artă” impură a spiritului, s-a mutat, încă de la facerea sa ideologică, în templul întunecat și rece al unui teatru ne-viu până la ultimul său atom, teatru ce nu are nevoie de biografii ample, încărcate de esențe, mituri sau profunzimi, de narațiuni complicate și certe, ci, dimpotrivă, de un stil ultraminimalist de livrare a unor povești care nu ține cont deloc de cele mai fine detalii specifice ale subiectului în sine. Și nu numai atât. Se poate lesne observa acum faptul că întreg TEATRUL PORNOGRAFIC AL POSTMODERNITĂȚII, pe care o parcurgem, ESTE PROIECTAT SĂ UCIDĂ, SĂ DISTRUGĂ SACRA LĂUNTRICITATE FIINȚIALĂ A OMULUI, acesta fiind, de fapt, și unul dintre scopurile sale relevante.
Contemporaneitatea a lăsat deoparte gramatica firească a existenței umane, propunând – în loc de substantive, verbe, pronume, adjective, adverbe etc. și sensurile lor de bază ori conotative – nimicul existențial sau non-gramatica unui ontos profund septic, antipoetic, transformat. Cred că (dacă nu ne-am obişnuit deja să facem acest lucru până acum) trebuie să învăţăm a deplasa atât centrul de greutate al noii ”filozofii” planetare, cât şi terminologia aferentă acesteia, evident, din planul incomensurabil al Sacrului în perimetrul restrictiv, dar, iată, cu forță de paradigmare, al roboticii dominante. Este foarte interesant de privit în esenţa acestui complex fenomen de ANEANTIZARE ONTOLOGICĂ A VIITORULUI, pentru că, în curând, se va înţelege cu exactitate noima întregului lanţ de acţiuni cu rol deturnant în plan existențial, ce sunt săvârşite pe scară largă, în prezent. Însuşi faptul că un robot anume va fi ”educat” să aibă grijă de o Fiinţă umană în viitorul apropiat şi nicidecum semenul acesteia induce, în progresie geometrică, o DEZUMANIZARE CONCRETĂ ca mod de a fi în rândul populaţiei Pământului. Să nu uităm, însă, că robotul cu chip de om e conceput să fie cel mai devotat sclav al zeului NOM (noua ordine mondială), programarea sa de bază fiind articulată pe ideea ca acesta să nu aibă capacitatea de a gândi niciodată proteste împotriva ordinii, care l-a generat. Sigur, o fericire interioară indescriptibilă îi va cuprinde brusc pe cei câţiva capi dictatoriali ai lumii terestre, izolaţi în propria lor ignoranţă şi solitudine, când vor vedea, defilându-le prin față, armate întregi de păpuşi vide în privința noțiunilor de conștiință și personalitate, dar lesne manevrabile în fel şi chip, cópii ”humanoide” din cabluri şi plastic, în faţa cărora stau deja, muţi de uimire, o serie de ipochimeni din carne şi oase ai prezentului nostru discontinuu care nu își simt deloc ameninţată specia.
Cam aşa se vede, din unghiul vizual al actualității, imaginea viitoarei planete, unde actanții-oameni cu identitate proprie şi raţiune vor fi înlocuiți, în teatrul mort al existenței robotizante, cu marionete concepute de ei înşişi, care să le imite mișcarea și glasul. Nu și trăirile, fiindcă nu va avea nimeni nevoie de ele. Acesta este motivul pentru care noua şi cea mai corectă denumire de mâine a planetei Pământ ar fi, pur şi simplu, TERRAROBOTICA. Sau TERRAROBOTICA ”SEX MACHINE”. Pentru că mesajul, pe care doreşte să îl transmită lumii acest model ştiinţific contemporan, e nu numai unul diabolic în alcătuirea și rostul său, ci şi o expresie cât se poate de elocventă a eşuării continue a tuturor modelelor societale închipuite de om de-a lungul istoriei şi până acum, modele gândite de către creierele malefice aflate, rând pe rând, la timona umanității. De ce, însă, roboţi şi nu un alt tip de „om nou” pentru viitorul apropiat ?!… Simplu. Pentru că aşa-zisa ”lume” științifică a Pământului exclude din structura ei viitoare Fiinţa umană complexă cu etica şi cu multitudinea principiilor sale cu tot. Cu alte cuvinte, STRUCTURA ZILEI DE MÂINE NU MAI ARE NEVOIE DE RAŢIUNE, CONŞTIINŢĂ, CREATIVITATE ŞI AFECT, verigi superioare prin care Omul a încercat de milenii să se definească drept Taină a Creaţiei divine, deslușindu-și sensul și, deopotrivă, misiunea intrinsecă. Postmodernitatea a conceput roboţii cu scopul de a se folosi, practic, în viitorul imediat, de niște entități extrem de simple, private de facultățile înalte ale gândirii perspectiviste de ordin personal (impropriu spus, desigur, ”personal”, căci nu despre Persoană mai poate fi vorba aici, ci de o maşină cu rol limitat în a executa ordine stricte), lipsite de capacitatea profundă de a desluşi mistere, de a propune soluţii, de a naşte şi a restabili sensuri, de a trăi la o dimensiune spirituală înaltă.
Din biografia simplificată a contemporaneității, a dispărut, iată, completamente, sărbătoarea veritabilă a verbului ”a fi”, iar acest lucru a fost posibil pentru că timpul prezent, asemeni spațiului teatral golit de el însuși al lui Peter Brook, acționează relativizând adevărul și toate celelalte noțiuni funciare dimprejurul lui cu o putere de distrugere amețitoare. Iubirea – forța fundamentală a Universului și sentimentul specific al superiorității umane – nu mai există, acum, decât izolat, în insule de individualitate concrete, ființa acesteia fiind anulată prin încercarea brutală, ”progresistă”, de înlăturare a elementului divin din centrul existenței umane și înlocuirea lui cu spectrul demonic decadent. Personal, nu mă simt deloc confortabil în oceanul de vulgaritate al vremii actuale, deoarece nu îmi place să reduc la tăcere biografii cu detaliu complex, nu doresc să-mi închid existența într-o simplă egalitate de forma ”2×2 = 4” și nimic mai mult, nu agreez ca teatrul scenic și, deopotrivă, cel mundan să nu fie unele de ordin estetic și sapiențial, nu accept ca prezentul să-și uite voit fermentul viu al trecutului din care s-a născut, nu vreau să respir zilnic regresul societal atroce îmbrăcat în straiele lucioase ale imposturii sufocante, nu concep să existe în jurul meu Ființe neînstare a asculta tăcerea și a cunoaște în amănunțime rosturile ei, nu sunt de acord să trăiesc impusa moarte a verbului poetic și a dumnezeirii. În fine, nu îmi plac ideologiile malefice, cu osanalele caracteristice constructului lor totalitar cu tot.
Ne învârtim, iată, necontenit, într-un întuneric nefiresc al ”satului global” (Marshall McLuhan), căruia nu i se zărește, cel puţin deocamdată, capătul. Pentru majoritatea oamenilor, Dumnezeu este, din nefericire, mort. Sufletele lor de gheață, cangrenate, unde locuiește, înfometat, Anticrist, nu mai pot intra pe frecvența înaltă a spiritului celest. Puținii, care mai vibrează la puritate, adevăr și frumos, vor deveni, așa cum e firesc, la un moment dat, țărână… Înotând continuu în noroiul greu nu al prozei, ci al prozaicului cotidian, umanitatea pare că își trăiește ultimele zvârcoliri de dinaintea unui final iminent. Nu cinematografic, ci ontologic, strict ontologic, ca o simfonie antisimetrică a durerii și a lipsei de identitate, numit socialism global… O văduvire definitivă de experierea superioară a semanticii verbului ”a fi” și, deopotrivă, o cădere luciferică în prăpastia fără de fund a depersonalizării. Sclavii cu suflete moarte, dar ultratehnologizați ai epocii neomarxiste, vor ucide, pentru totdeauna, poetica firii din fașă… Și totuși, cândva, într-un ev cu alte direcții paradigmatice, ceea ce se denumește acum ”marea resetare” a întregii lumi va fi privită, cu detașare, în termenii săi exacți. Până atunci, însă, homicidul împotriva Persoanei și a spiritului umanității a început.
–––––––––
Magdalena ALBU
15 decembrie 2020 (Sf. Mc. Elefterie)
București