Printre freneticile visări mi-aduc aminte de parcă a fost ieri,
imagini coapte, deloc mioape cu săruturi și cu șoapte.
M-arunc vârtoasă în al tău vis prin poemul ce mi-ai scris,
descântându-mă prin viziuni ce țâșnesc din rânduri vii.
Așezându-mă pe poem ascult sonetul din el,
pe o pală ușor de vânt îți văd lacrima curgând.
Speriată marea îți șterge ochii purtându-te-n lumina nopții,
începând din când în când să ne cânte iubirea cu lira-n mâini.
Înseninată stau și te-ascult iar lacrimile încet îmi curg,
plânsul se înaripează chemându-te de pe un colț de astra .
Singură în tăcerea nopții închin cupa cu fiori,
iară luna scânteiază pe obrazul ce-mi puneai flori.
În jurul meu e acum răcoare și mă afund adânc în vreme,
străduindu-mă fără încetare să fim iar sub același soare.
De-a lungul razelor nostalge ne zboară îmbrățișări sub soare,
în ciuda crudei depărtări iubirea tulbură insule și mări.
Afundată în al tău cânt m-ascund în tainicul tărâm
ce l-ai creat pentru mine, în inima ta cu bucurie.
Adormită pe jumătate mă-nclin sub ale tale astre,
cu farmecul tău de poet mă trezesc la al tău piept.
——————————
Luminița BORCAEAS