CÂINELE DIN VIS
Poezia aceasta ar fi trebuit să fie
Despre câinele meu din vis
Dar mi-am zis: ce pot să face eu cu
Un câine care latră idei
Și mănâncă oasele nopții
Un câine aduce alți câini
Ideile se amestecă
La fel ca sufletele
Încât nu știi care- i sufletul tău
Care- i câinele meu
Prin buzunare ținem ascunse tristețile,
Gânduri și vise
Nu m- a întrebat nimeni
Dacă am vrut să mă nasc
Și viața aceasta străină
Care nu se mai sfârșește
De parcă ar vrea să mă învețe c-e-v-a.
MINIPOEME
Am sărutat cuvintele
Uitate pe buzele tale
Cicatricile iubirii pierdute.
Pe frunzele pădurii
Aripi de îngeri
Toate cu numele tău.
Vântul mută frunzele uscate
Din nucii bătrâni
Pe liniștea ta:
Dimineața
Un fluture începe călătoria
În jurul inimii.
AMINTIRI
Din când în când răscolesc amintirile vechi
În locul chipului ostenit
Apare propria sa imagine răsturnată
Așa cum luna își fotografiază anotimpurile
Și fiecare persoană trece prin ea însăși
Uitându- și propria existență
Din sacoșa cu cumpărături
Lumea pare perfectă
Roșiile și vinetele au alungat toate iluziile
Victorioasa întoarcere a omizilor
Maschează invazia fluturilor fericiți
La capătul unor ziduri
Ne- așteaptă efemerul unor oglinzi înflorite
Un greier se- nalță fericit
În aerul aspru cum nisipul
Nepăsător destrămându- l!
COMPOZIȚIE
Există o disciplină a amintirii
Care se sprijină pe iluzii
Ca vița de vie pe araci
Visezi printre vise care te visează
O inteligență comestibilă
O tristețe supraviețuită
Sacoșa cu cumpărături te apără
De marile decepții
Suntem lipsiți de posibilitatea de
A prevedea finalul
Ne multiplicăm în lucruri care ne pierd
Capcane pentru văzduhul din noi
Fantome care se disipează
Fiindcă nu știi ce trebuie să faci
Se cuvine deci să ai parte
De o viață confortabilă
Iluzia naște mistere absente.
Cineva îmi răpește somnul
Pânza de paianjen îmi închide fereastra
Din clopotele oarbe ale nopții
Voi compune cândva un portret.
TÂRZIU
Văd dublu ca o viță de vie altoită
Un ochi visează cu pleoapele zdrențuite
Celălalt strigă lacrimi gâtuite
În mantia ochilor străini se odihnesc
Amintiri fragmentate cu cuțitul nopții
La masa tăcerii s-au așezat două umbre
O poveste în care nu se întâmplă nimic
Un cântec fără cuvinte fuge cu o grabă suspectă
Încercând să-și recapete identitatea
O pasăre mănâncă semințe de tristețe
Mi se pare că ,de foame, îmi va ciuguli somnul
Și mâna care cerșește cuvinte se- nalță
Pe muntele care are șapte vieți.
Aș vrea să mai adaug ceva în viață
Dar în ochiul meu s- a făcut târziu.
–––––––––
Lucian IONIȚĂ
Adâncata, Suceava
30 noiembrie, 2017