Marea Unire este procesul istoric din 1 Decembrie 1918 în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național ROMÂNIA. Etape preliminare au fost Mica Unire din 24 ianuarie 1859, a Țării Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României, așa zisul Vechi Regat, a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici.
VASILE GOLDIŞ, fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 , a declarat că, e fericit să poată mărturisi că Biserica Ortodoxă Română era chemată “să stea și mai departe veghe neadormită credinciosului său popor și ușurată de sarcina apărării naționale să revină integral la chemarea ei impusă prin Mântuitorul, de a sădi și înrădăcina în suflete lumina cunoștinței de Dumnezeu, singurul izvor de adevărată fericire omenească.” Același strălucit om politic spunea că preotul român “din luptător național va trebui să devină apostol al credinței, pildă strălucitoare a jertfei de sine pentru fericirea altora.” Deci îndemnul său este pentru ierarhii și preoții ortodocși din Transilvania și Banat de a se dedica în viitor în totalitate misiunii lor primordiale, de pastoraţie și de propovăduire a cuvântului Evangheliei, abandonând avangarda luptei național-politice.
Într-un text memorialistic redactat cu ocazia semicentenarului unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, marele fiu al Banatului românesc, crescut în cartierul Fabric din Timișoara, AUREL COSMA junior (1901-1983), scria: „Poporul român s-a născut creștin. De la începutul existenței sale a găsit în Biserica lui Hristos nu numai un loc de rugăciune, dar și un lăcaș de unitate etnică. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate națională, fiindcă Biserica era și ea națională. Biserica era a poporului și stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinței românești. Preoții propovăduiau Evanghelia libertății și unirii. De pe amvoane, glasul lor se armoniza într-o sublimă simfonie a victoriei, cu acordurile acelorași sentimente ce vibrau pe coardele sufletești ale poporului credincios. Apostolatul românesc al preoților a fost îndreptat în direcția lămuririi poporului asupra mijloacelor de înfăptuire a voinței sale. Ideea libertății și a unirii a pornit de la popor, iar Biserica, alături de conducătorii națiunii, a susținut și a sprijinit acțiunile mulțimii de a realiza aceste postulate. Alături de preoți, și dascălii confesionali erau în subordinea consistoriilor episcopale. Învățător confesional era și cantorul din strană. În activitatea lui, în afară de școală și de biserică, s-a evidențiat prin organizarea și conducerea corurilor care au dat concerte sau reprezentații populare, unde ardea nestinsa flacără a idealului național”. Scrisă în anii orânduirii comuniste atee, de pana unui fost deținut politic – între anii 1960-1964 – al acelui odios regim de import sovietic, mărturia lui Aurel Cosma jr. este extrem de prețioasă pentru înțelegerea și conștientizarea noastră, a celor din societatea postmodernă secularizată, în legătură cu rolul determinant jucat de Biserica Ortodoxă Română nu numai în devenirea istorică și culturală a poporului român, ci mai ales a contribuției ei decisive în procesul de coagulare a națiunii române în modernitate și de făurire a statului român întregit. Când susțin acest lucru mă gândesc, desigur, mai ales la Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, Banat și Bucovina, care și-a afirmat și articulat instituțional dimensiunea ei națională românească cu multe decenii înaintea anului astral 1918 prin strângerea împreună a românilor, risipiți printre diversele neamuri și confesiuni ale conglomeratului Imperiu al Habsburgilor, într-un organism comun: Mitropolia Națională Românească înființată în 24 decembrie 1864 pentru ardeleni, bănățeni și ungureni, și respectiv în 1873 pentru bucovineni.
Dacă ne punem întrebarea de ce Biserica (clerul) s-a implicat pentru realizarea Unirii , răspunsul este pentru că biserica este o biserică națională, a poporului român legată de națiune.
De menționat că în Vechiul Regat 252 de preoți au fost mobilizați în Armata Română în timpul Primului Război Mondial, activitatea lor fiind evaluată extrem de pozitiv după 1919, ceea e a dus la înființarea Episcopiei Armatei în 1920 cu reședința la Alba Iulia, episcopie desființată de comuniști în 1948.
În Basarabia de menționat că membrul cleric al Sfatului Țării care a votat unirea a fost preotul Alexandru Baltaga, omorât de sovietici după 1941. Arhimandritul Gurie Grosu a binecuvântat Sfatul Ţării şi a luat decizia de unire, la fel Dionisie Erhan, canonizat în anul 1919.
În Bucovina mișcarea unionistă a fost sprijinită de Mitropolia Bucovinei și Dalmaţiei, Ședința Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 având loc în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir Repta.
In Transilvania 30% din cei 1228 de deputați ai Adunării Naționale au fost clerici, ortodocși si uniți, episcopii au fost cei ce au prezidat desfășurarea adunării, de aceea Miron Cristea si Iuliu Hossu (cei mai tineri) au si fost aleși în delegația celor 4 (Cristea, Hossu, Goldiș, Vaida Voievod) care au prezentat rezoluția de la Alba Iulia regelui la București.
Prezentarea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
În fruntea Adunări Naționale care a decis la Alba Iulia ultimul act al Marii Uniri a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat doi înalți ierarhi români, Miron Cristea și Iuliu Hossu, cel din urmă prezentând chiar, înaintea celor adunați acolo, Rezoluția de unire. Pentru a putea înțelege cum s-a petrecut acest lucru, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria mai veche a românilor.
Prin urmare, exprimăm o realitate evidentă când spunem că glasul Bisericii a răsunat și răsună mereu la noi în Cetate, adică pe pământul României. Cum s-a văzut, Biserica a fost în fruntea românilor în toate marile momente ale luptei de emancipare națională și ale construirii statului național român, de la Supplex Libellus Valachorum (secolul al XVIII-lea), trecând prin 1848-1849 și prin Memorandum (1892-1894) și ajungând până la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Gândind acum la unitatea românească de-a lungul timpului, nu ne-o putem explica fără aportul credinței și al Bisericii. De aceea, la peste o sută de ani trecuți de la Marea Unire, se cuvine să aducem un prinos Bisericii, adică lumii noastre, universului credinței noastre, martirilor luptători și mărturisitori. Biserica, începând cu verbul Domnului răspândit în limba latină, stă la temelia poporului român, a națiunii și a statului național numit România.
În Istoria Neamului nostru întâlnim momente pe care le putem numi drept „pietre de hotar”, în context politic intern și internațional, precum:
- Prima Unire politică a tuturor românilor din 1600 sub Mihai Vodă Viteazul,
- Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, și
- Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 19183.
Toate aceste etape s-au dovedit a fi rezultatul strădaniilor și jertfelor fiilor poporului nostru din toate provinciile românești.
Acțiunea patriarhului MIRON CRISTEA în favoarea Unirii celei Mari
- Încă din tinerețe, prin cuvânt și scris, în periodicele vremii: Telegraful Român, Tribuna și Țara Noastră (din Sibiu); Familia (Oradea); Gazeta Transilvaniei (Brașov); Luceafărul (Budapesta); Românul (Arad); Foaia Diecezană (Caransebeș) ş.a., Miron Cristea a militat pentru drepturi naționale și libertăți sociale, pentru apărarea școlilor românești, a ființei naționale și pentru unitatea neamului nostru.
După cum s-a mai spus, după izbânzile armatelor române împotriva Imperiului Austro-Ungar, alături de Antanta, și unirea Basarabiei (în 27 martie 1918) și a Bucovinei (în 28 noiembrie 1918), era firesc să aibă loc și unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă la 1 Decembrie 1918.
- Toate aceste evenimente memorabile din viața românilor au fost așteptate și intuite și de Miron Cristea, prin cuvânt și scris.
- Îl întâlnim pe Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, alături de alți reprezentanți ortodocși și uniți, dându-și adeziunea față de Consiliul Național. Român, nou constituit, în vederea demersurilor pentru înfăptuirea unității naționale.
- În același timp, Miron Cristea, alături de alți ortodocși și uniți (mireni și clerici), a luat parte activă la constituirea gărzii naționale, și la diferitele adunări populare, ce vizau unitatea românilor.
- De pildă, în cadrul constituirii Consiliului Național Român din Caransebeș, din 25 octombrie 1918, a ținut o impresionantă cuvântare în care a rememorat suferințele românilor și nedreptățile ce li s-au făcut de către „stăpânirile străine” în cele zece veacuri de asuprire; de asemenea, a mulțumit, din inimă, armatelor Antantei, ce împreună cu bravii ostași români au adus izbăvirea neamului nostru. După ce a dat sfaturi la moderație și la iertare, încheie cu un impresionant îndemn:
„Porunca Consiliului Central sau a Marelui Sfat Național Român trebuie să fie sfântă tuturor, și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, uniți în cuget și în simțiri și bine disciplinați, vom ajunge acea mare zi cu soare, acea mare sărbătoare, în care cu toții vom înălța rugăciuni fierbinți de mulțumire către Cel de Sus, care ocârmuiește lumea și popoarele ei; apoi, cu lacrimi de bucurie vom încinge hora mare a unirii tuturor românilor din hotare în hotare”.
- Și, iată că Hora Marii Uniri a sosit la 1 Decembrie 1918, iar alături de alți vorbitori mireni și clerici (ortodocși și uniți) a evocat, în sinteză, istoria zbuciumată a poporului român, care acum merită izbăvirea.
- După ce a evocat unirea celor trei provincii românești: Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Țara Mamă, Miron Cristea a militat pentru o reală unitate națională și politică, afirmând, între altele:
„Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească, pentru că idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și de râsul lumii, dacă în situația de astăzi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de manifestări ale geniului nostru național, care prin însușirile lor specifice românești să contribuie la progresul omenirii”
În zilele care au urmat, în numeroase localități transilvănene s-au săvârșit slujbe de mulțumire în bisericile românești, dar, în locuri special amenajate, au avut loc și manifestări cultural-patriotice.
În 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a adresat o proclamație românilor transilvăneni în care li s-a adus la cunoștință că:
„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie 1918), decretează unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii în România”.
Câteva zile mai târziu, în 14 decembrie 1918, „delegația «Marelui Sfat Național» din Transilvania, din care făceau parte Episcopii români Miron Cristea, Iuliu Hossu, precum și politicienii Vasile Goldiș și Alexandru Vaida Voievod”, a ajuns la București pentru a prezenta regelui Ferdinand I Actul Unirii Transilvaniei cu România.
La sosirea în Gara de Nord a celor „4 soli ardeleni”, unde au fost întâmpinați de înalte oficialități de stat și locale, clerici, Episcopul Miron Cristea a rostit un cuvânt emoționant, din care redăm următoarele:
„Noi – românii de dincolo de Carpați – am venit adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al Patriei mame. Am venit toți îndemnați de o necesitate superioară de a ne recrea sufletește și a ne oțeli inima spre a rezista mai ușor asupririlor ce ne așteptau acasă, în patria ce până ieri, alaltăieri ne-a fost nouă patrie a noastră.
Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi nu îndrăznea să viseze că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc – Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul – Patriei mame, adică scumpei România”.
Când Actul de Unire a Transilvaniei cu România a fost înmânat de către Vasile Goldiș regelui Ferdinand I (la care au fost de față Miron Cristea și Iuliu Hossu), el a rostit, între altele:
„Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiți suntem noi, Românii, că, prin noi, istoria săvârșește actul măreț al Unirii tuturor românilor într-un singur stat și prea fericiți suntem că norocul tocmai acum a destinat statului român, domnia unui rege mare, care a înțeles chemarea sfântă și a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc. Pentru aceea, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci noi îți aducem și sufletul tuturor românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat și Țara Ungurească”.
La cuvântul lui Vasile Goldiș, a răspuns regele Ferdinand I:
„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe vecie unite la Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.
Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică.
Prin lupte și jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei ce cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale.
Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoștința noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
Pe acest temei al unei puternice democrații și al vieții frățești între popoare, vom răspunde totodată simțămintelor aliaților noștri, alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptății și a libertății în lume.
Să trăiască România pe veci unită!”
În 24 decembrie 1918, în ajunul Crăciunului, printr-un Decret Regal, regele Ferdinand
a hotărât că:
„Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”.
Un an și jumătate mai târziu, în 22 mai/4 iunie 1920, „Unirea Transilvaniei cu România a fost consfințită prin Conferința de Pace de la Trianon”, care prin Art. 45:
„recunoștea valabilitatea juridică internațională a unirii Transilvaniei cu România”.
- Patriarhul Miron Cristea a mai marcat Unirea cea Mare în:
a. Rugăciunea Unirii tuturor românilor, citită în Catedrala Mitropoliei din Sibiu, după Doxologia pentru Alteța Sa Regală Principele Carol, moștenitorul Tronului (26 martie1919), prin care mulțumește Tatălui Ceresc pentru toate binefacerile pe care le-a revărsat asupra poporului român:
„Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pui la grele încercări pe cei pe care Îi iubești; rătăcit-am de la calea adevărului și lumina dreptății până acum nu ne-a strălucit nouă și soarele nu ne-a răsărit nouă. Și iată, robi eram în pământul ce L-ai dat părinților noștri spre a mânca rodul lui și bunătățile lui.
Dar drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile Tale, și toate lucrurile Tale, și toate căile Tale sunt milă și adevăr și judecată adevărată, și drept judeci în veac.
De aceea, cutremurat-ai pământul, Doamne! Cine este asemenea Ție, mărit întru sfinți, minunat întru mărire, făcător de minuni!
Iată, noi venim la Tine, că Tu ești Dumnezeul nostru, căci Tu ai zis: «O poporul meu! Rana Ta este dureroasă; pedeapsa fărădelegii tale împlinitu-s-a; scoală-te. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru;
Eu sunt cu tine; de voi nimici toate popoarele, întru care Te-am împrăștiat, pe tine nu te voi nimici. Sfărma-voi jugul de pe tine și voi rupe cătușele tale; lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare și vă voi strânge din țările în care sunteți împrăștiați».
Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, Cel mare în sfaturi, puternic în lucruri, al cărui ochi pururea sunt deschiși asupra tuturor faptelor fiilor oamenilor; Cel ce înalți pe cei smeriți și ridici la mântuire pe cei ce plâng, Cel ce zădărnicești sfaturile celor vicleni, pentru ca mâinile lor să nu împlinească cugetele lor; să nu se pară mică înaintea Ta toată strâmtorarea ce a fost și în parte mai este asupra noastră, a părinților noștri și asupra întregului Tău popor.
Doamne, înaintea Ta aducem rugăciunile noastre, nu pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări. Scoală-Te întru ajutorul nostru și mântuiește-ne pentru mila Ta.
Dă ajutor glorioasei armate române, ca să scape pe toți frații noștri din strâmtorare și să întărească noile hotare ale patriei mărite. Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ajută-ne nouă pentru mărirea neamului Tău, ca să se sălășluiască mărire în pământul nostru.
Primește în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri smerita rugăciune a robilor tăi, ce o înălțăm astăzi pentru sănătatea și fericita domnie a Maiestății Sale Preaînălțatul și Mult stăpânitorul nostru rege Ferdinand I, pentru slăvita Sa soție regina noastră Maria și pentru Alteța Sa regală principele de coroană Carol, care pentru întâia dată pășește ca moștenitor de drept pe acest pământ strămoșesc, sfințit prin suferințele de veacuri, întărind prin înalta Sa prezență, pentru vecie, legătura dintre noi – frații dezrobiți – și Sfânta Coroană română, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
b. Prin Cuvântarea la prima Aniversare a Adunării Naționale de la Alba Iulia, ținută în Aula Universității din București (18 noiembrie/1 decembrie 1919), în care după o scurtă incursiune în istoria noastră bimilenară, cu încercări, dar și cu împliniri, celor prezenți le-a dat și un sfat părintesc:
„Ca buni români, să urmăm pilda părinților noștri de a fi buni creștini, și astfel în inimile cuprinse de adâncă cucernicie și recunoștință, să mulțumim lui Dumnezeu că a dat poporului român aceste alese calități, încât oțelit în lupte continue cu cele mai vitrege împrejurări să-și poată croi calea spre unire într-o patrie comună…
România Mare este înfăptuită, dar hotarele ei încă nu sunt asigurate: mai sunt frați dincolo de granițele trasate și din afară suflă vântul unor amenințări, care ne pot periclita cele mai vitale interese ale viitorului nostru. În fața acestei situații este un păcat, o crimă națională a face acuzări în dreapta și în stânga, a scoate la iveală micile nedreptăți și incorectitudini într-o formă prielnică a provoca ura din clasele sociale, care au alcătuit în trecut și vor constitui și în viitor țara și poporul.
Astăzi cea mai patriotică datorie a tuturor este a contribui la închegarea rândurilor pe toată linia și la cimentarea celei mai puternice solidarități interne, căci în afară vom fi considerați atât cât vom putea impune prin vredniciile noastre proprii și prin demnitatea noastră națională numai prin tăria solidarității noastre ne vom putea apăra și salva.
Deci să înceteze vehemența vrăjmășiilor politice dintre noi.
Trăim în zilele învierii noastre naționale. În ziua Învierii Domnului biserica noastră ne îndeamnă într-o frumoasă cântare: «să iertăm toate pentru înviere și unii pe alții să ne îmbrățișăm, să zicem fraților și celor ce ne iubesc pe noi»”.
c. Prin Cuvântul festiv ținut în Biserica Încoronării de la Alba Iulia, la a X-a Aniversare a Unirii (20 mai 1929), în care Patriarhul Miron Cristea a făcut o temeinică sinteză asupra Istoriei Bisericii Ortodoxe Române; motivul prezentării vieții românilor de-a lungul istoriei noastre îl arată, încă de la începutul cuvântării sale, prin următoarele cuvinte:
„Nu putem serba cu vrednicie unitatea noastră națională, și îndeosebi alipirea Ardealului de Patria Mamă, fără a reaminti generației de azi, cu sentimente de adâncă și veșnică recunoștință, faptele acelora care – în cursul veacurilor de înstrăinare – au contribuit prin munca lor la menținerea românismului, la întărirea sa culturală, socială și economică și, mai ales, a celor ce cu vitejia și jertfa vieții lor au hotărât întregirea țării”.
În final, printr-un cuvânt apoteotic evidențiază jertfele românilor din Primul Război Mondial, prin sângele cărora s-a realizat unitatea neamului nostru:
„Iată de ce, înainte de a veni la Alba Iulia, am adus prinos de recunoștință, în numele Ardealului și a tuturor românilor, osemintelor de la Mărășești – și prin ele tuturor celor ce prin jertfa lor supremă ne-au dat alipirea Ardealului la Patria mamă – și armatei române, care chiar în capitala Ungariei a rezolvat procesul milenar dintre două neamuri vecine, din care unul în mod firesc voia să lipească pe celălalt de ființa sa etnică și viața proprie. Iată de ce eram datori a răsplăti și bisericii strămoșești marile ei servicii făcute neamului, alegând deocamdată locul unde se va clădi «Catedrala Mântuirii Neamului», drept semn de recunoștință față de Atotputernicul Dumnezeu, care ne-a ocrotit în cursul celor 20 de veacuri de existență și de la care și pe viitor așteptăm tot darul și ajutorul…”
Înfăptuirea României Mari, la care au participat reprezentanți ai Bisericilor românești (Ortodoxă și Greco-Catolică), a dus la împliniri de seamă pe linia națională, internațională, socială, culturală, bisericească și chiar interconfesională.
După un veac de la înfăptuirea Marii Uniri, perioadă în care România a trecut prin mari încercări, mai ales după cel de-al doilea Război Mondial, și, în special, în perioada comunistă, neamul nostru încă mai visează la hotarele ei din 1 Decembrie 1918, dar aceasta să se înfăptuiască numai prin negocieri serioase și pe cale pașnică, în conformitate cu unitatea dorită de Fiul lui Dumnezeu în lume (Ioan, 17, 21), adică unitatea etnică și confesională a tuturor românilor.
Un alt preot, părintele NECULAI V. HODOROABĂ a militat pentru marea reunificare a Transilvaniei cu România
Așa cum se știe, Biserica a fost întotdeauna alături de popor, de-a lungul întregii sale istorii, în lupta sa pentru libertate, drepturi, demnitate și unitate națională. Primul război mondial nu a dezmințit această prezență, ci, dimpotrivă, o dată mai mult a confirmat realitatea menționată.
În această mare conflagrație, vorbind de armata română, preoții militari au fost niște făclii vii care au întreținut în sufletele ostașilor credința în Dumnezeu, în victorie, în valoarea jertfei supreme pentru salvarea și binele națiunii.
Cum spune Generalul Constantin Presan într-o mărturisire, „Preoții de armată și-au făcut mai mult decât datoria; este o cinste pentru cler, că alături de ostași, au făcut mai mult decât li s-a cerut pentru Țară și Neam”.
Preoții militari au contribuit efectiv la menținerea moralului ostașilor, propovăduind credința în victorie și responsabilitatea de pe umerii ostașilor de a salva Țara și Neamul, aceste noțiuni având un caracter sacru în contextul luptelor de veacuri ale românilor pentru identitatea lor ca popor și pentru apărarea teritoriilor locuite de ei.
Între serviciile împlinite de preoții militari amintim: oficierea slujbelor religioase, activitate didactică în școlile corpului unde erau arondați, asistență religioasă a bolnavilor, însoțirea ambulanțelor la spital, mărturisirea și împărtășirea bolnavilor, râniților și muribunzilor.
Iată și alte roluri ale preoților din armată: Prin Serviciul Religios al Armatei, o structură a Marelui Cartier General, la rândul său o secție a Marelui Stat Major, preoții militari erau îndemnați să urmărească condițiile în care se pregătea hrana trupei și mai ales a bolnavilor, să susțină și formeze moralul ostașilor, să mângâie pe suferinzi, să binecuvânteze plecarea din garnizoană, să fi e de folos medicilor în combaterea bolilor molipsitoare.
Prezența preoților pe câmpul de luptă nu a fost lipsită de riscuri. Între multele pe care le-au înfruntat au fost și prizonieratul și moartea. Au existat preoți care „au căzut prizonieri pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților”, după cum și preoți militari care și-au pierdut viața fiind aflați în prima linie pe front alături de soldați.
În general vorbind, „În învălmășagul luptelor, în țipătul răniților, în vaierul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, preoții au făcut lucruri minunate”.
Această activitate și jertfă nu au trecut neobservate. Serviciul Religios al Armatei a intervenit pe lângă Marele Stat Major ca și ofițerii să prezinte rapoarte despre activitățile preoților și să facă demersuri pentru decorarea celor merituoși.
Așa se face că numeroși preoții au fost distinși cu decorați precum „Avântul Țării”, „Serviciul Credincios”, „Răsplata Muncii pentru Biserică”, „Meritul Sanitar”, „Coroana României”.
NECULAI V. HODOROABĂ a fost preot de parohie, preot militar, profesor, misionar, autor de monografii și manuale didactice, culegător de folclor, istoric și dramaturg.
Pentru activitatea sa exemplară pe front în timpul războiului, Părintele Hodoroabă a fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler (1922). Dragostea de neam și țară ce ardea ca o flacără în sufletul lui se vede și din mărturisirea pe care în jurnalul său o face despre decizia de a se înrola în armată: „Deși am fost numit preot de regiment neavând vârsta cerută de Instrucțiunile asupra atribuțiilor preoților de armată în timp de război, cu toate acestea, n-am căutat să scap de această înaltă datorie față de patrie în ajunul războiului nostru pentru îndeplinirea idealului național, ideal pe care l-am nutrit în seminar ca elev, la universitate ca student, și apoi ca preot la parohie, cultivându-l atât prin cuvânt, cât și prin scris”.
Iată și o mărturisire despre conștiinciozitatea cu care N. V. Hodoroabă își făcea datoria de preot pe front:
„Mi-am dat silința, ca după încetarea luptelor, să înmormântez ostașii căzuți, umblând pe jos prin munți și necruțând nicio osteneală. M-am îngrijit ca la fiecare mormânt să se pună câte o cruce, coroane și flori. Pe toate crucile scriam singur numele mortului, data, regimentul etc. De pildă:
«În amintirea viteazului ostaș Ganea Teodor din Regimentul 69 Infanterie, Dorohoi, mort în lupta sfântă pentru dezrobirea Ardealului, la 30 aug. 1916. Fie-i țărâna ușoară»”.
Săvârșirea Sf. Slujbe în condiții de război nu era ușoară și nu lipsită de riscuri
Pr. N. V. Hodoroabă „obișnuia să săvârșească slujbe religioase și pentru populația refugiată care se adăpostea prin vagoane și gări, Pe unde a umblat, pe front și în zone unde nu erau lupte, Părintele Hodoroabă cultiva
în sufletele tuturor celor pe care-i întâlnea elanul specific unor momente istorice de înaltă semnificație ca cel al Reîntregirii României.
Sentimentele adânci de dragoste de neam și țară pe care Părintele Hodoroabă le-a nutrit întreaga sa viață sunt demne de remarcat.
Cum citim într-un reportaj, „Jurnalul preotului Neculai Hodoroabă este, fără îndoială, un instrument valoros pentru istorici, o mărturie a unui cleric prezent pe frontul românesc al Primului Război Mondial, care descrie, de pe poziții partizane, participarea regimentului său la bătăliile anilor 1916-1917. Este o sursă valoroasă și pentru istoria Bisericii Ortodoxe, vorbind despre rolul acesteia în lupta poporului român pentru unire”. Preotul Neculai V. Hodoroabă s-a dovedit a fi un vrednic slujitor al Bisericii și al neamului nostru, un adevărat
patriot care a luptat fizic, intelectual, moral și spiritual pentru realizarea idealului de veacuri al poporului său, reîntregirea pământului sfânt al moșilor și strămoșilor săi.
Concluzii
Toți acești preoți români ortodocși și uniți, din Banat și-au luat în serios rolul de păstori sufletești și apostoli ai românismului, îndeplinind cu responsabilitate și demnitate vocația pe care Andrei Mureșanu o înscrisese atât de frumos și de sugestiv în ultima strofă a poemului său pașoptist-devenit între timp imnul național al României- „Deșteaptă-te române”, scriind: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină, deviza-i libertate și scopul ei preasfânt”.
—————————-
Prof. Liliana DEREVICI
Cluj-Napoca
9 ianuarie 2020