ÎN PLINĂ SINGURĂTATE
În plină singurătate,
La inimă un foc mă frige,
De parcă mi-ar dori să am o moarte,
Nu două -trei, și cinci oftici;
De parcă mi-ar dori să fiu un scrum,
Din care cineva sa bea,
O dată ca și azi și ca și -acum,
O porție de viață să-și mai ia.
În plină singurătate,
Cioplesc cu dinții -n întuneric
Destinul meu pe jumătate
Inconfundabil și himeric.
De undeva mă -nghite -o grotă
Și visul ce mă-npunge -avar,
Cu -o stare-a râsului homeric,
Mă face să mă simt un zar.
Din aruncare, cad din umbră,
Și-n fața voastră iar apar,
Curată lacrimă, și sumbră,
Urcând Golgota din calvar.
Stejarul ghindele-și usucă,
Dar lacrimile mele lungi,
Nu vor să -mi strângă răsuflarea,
La ochii arși se-ntorc în pungi,
În pungi, până la tălpi sărate,
Și lumânarea arde lent
Și cât ai zice „Doamne, fă dreptate…”
Eu iată scriu acest poem
Și el, atât de singur, ce se zbate-n piept…
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
27 octombrie, 2018