Rugă vântului
Eu m-aș lega cu sfori de vânt
Presimt că tălpile mă lasă
Și vestejită-n pragul nopții
Nu găsesc drumul către casă
De teamă-ncep să cânt o doină
Și lacrimile-n pumn le strâng
În inima-mi de pietre plină
Însingurate gânduri frâng
Nătâng ecou de viață sună
Sub lacăt ruginește-n sânge
Dorul de casă și de glie
Iar spaima albă-n mine plânge
Și încâlcită trece vremea
Iar pași-au gust de rădăcini
Tot îmbrâncită ici și colo
Buimacă printre mărăcini
Tu Vântule, de uit cărarea
Mă ia pe sus, mă du acasă
Nu mă lăsa printre străini
De vezi că sunt neputincioasă
———————————
Lidia STAN
9 octombrie, 2018
Un poem frumos în care nostalgia și dorul de casă se împletesc în pragul neputinței. Vântul, cel fără de hotar, ultima speranță!…