M-aș topi în umbra ta ce trece plutind peste pietre, dar mai întâi dă-mi mâna să mă ridic de sub ele… M-am odihnit puțin să respir, timpul a oprit clipa, iar inima a căzut pe loc în praful subțire. E clipa când nu mai pot face alegeri și e greu… Nu m-am gândit vreodată că nu pot alege. Nu înseamnă nimic, decât că ți-aștept aripa de umbră, că sunt acum din nou copil și aștept salvare.
Știi, rochia mea roșie s-a sfâșiat în coltul pietrelor… Am găsit un petic de iarbă cu frunze reci, umede-n apăsare, mi-am lipit obrazul drept și a fost cald deodată, chiar când umbra ta a venit și atunci m-am topit… De-acum am timp pentru toate, iar puțină fericire și liniște sunt bune după zbatere… Vezi, aș vrea să mă ridic, dar nu pot, mă ține ceva de pământ, pe spatele meu au crescut fire lungi, atât de lungi încât le trage pământul cel greu… Am stat prea mult? Căldura mea a încolțit trupul în rădăcini… E bine, iubire, e bine și-așa… Să vii la primăvară să simți parfumul nou din florile crescute-n palme…Roșii, ca rochia mea… Vezi ce dar frumos mi-a făcut Dumnezeu în lipsa ta?… Mi-a dat pământul, să fie mereu lângă mine când cad, să nu-mi fie greu…
—————————-
Laura OPARIUC
Fragment din eseul ,,Rochia roșie ”
(pictura, Jimmy Lawlor)