Cred că purtam o rochie albastră și stăteam cu liniștea mea în balans pe Pont Alexandre… Atunci te-ai îndrăgostit. Din umbră. Era frig și umezeală tăioasă… Cineva mă făcuse să plâng mult și atât de adânc, că nu mai eram decât un hău dureros, neputincios. Te-ai apropiat… Ai vrut să îmi cânți… M-am apărat cu fiecare celulă bolnavă, atât de multe erau, încât muzica ta nu avea unde să se așeze, să mângâie o fărâmă de suflet măcar… Tremuram cu înserarea în rochia mea albastră. Nu voiam să merg acasă. Unde era? Ce mai era?
Nu datoram nimic nimănui, dar viața mea era pulbere neagră, curgătoare prin lacrimi arse. Mâinile reci au vrut să le șteargă, după ce au curs fluvii de amărăciune… Era bine până la urmă, nu mai trebuia să plec eu spre nicăieri… ,,Ce întunecată e Sena azi”, ni-am spus fixând curgerea, abia bănuită, de apă mișcătoare în foșnet înfrigurat. Era târziu în toamnă.
Noiembrie, pe final… Mă hrăneam neputincios doar cu norii și cu umbrele lor, cute întunecate prin apele Senei… Nu mai puteam să mănânc pe atunci, beam uneori doar câte-o gură de apă… Apă… Mereu apă.. Cu zbucium mărunt, burnița intra până în măduva celor mai mici oase. În fața ei eram mereu sinceră. Mă descurcam bine uneori, dar cel mai bine în rochia albastră… Aș vrea o nuielușă magică de alun, nu pentru găsirea apei, pe ea o știu și o cunosc de demult, vreau una pentru pământ… ,, Blue, blue sky…” îmi tot cântai, dar eu nu voiam cer, nu voiam aripi, voiam un punct de sprijin, un strop de pământ… Pentru că îmi tot fugea de sub picioare..
—————————-
Laura OPARIUC
22 noiembrie 2019
Foto: Paris – France