O zi de sâmbătă cu aer ușor de primăvară, soare oarecum prietenos. Câinele zburdă vesel ca în fiecare zi, vecinul din dreapta a mobilizat familia și au ieșit la semănat porumb.
Am întins de mult rufele la soare, beau cafeaua într-o aparentă liniște a zilei, a gândurilor, a lumii. Dar nimic nu e la fel ca sâmbăta trecută. Cine s-ar fi gândit că în câteva zile viețile noastre vor fi răscolite și nu se vor putea reașeza deloc așa cum au fost?
Aveam nevoie de liniște, dar, uite, când ea a venit, nu se așază pe mine ca o cămașă prea strâmtă sau prea largă…E nefiresc până și aerul pe care îl respir instinctiv pentru că e alt aer…
Dintr-odată fiecare lucru are altă valoare, fiecare sentiment are altă profunzime, e ca o nouă lume care tocmai s-a instalat cu forța ștergând obiceiuri simple, banale ca o strângere de mână sau o îmbrățișare…
Gândurile se amestecă nevăzut cu fricile care ies uneori de unde le închidem cu zăvoare fragile, total inutile. Ce va fi mâine, mă întreb retoric, dar peste o lună, dar de Paște? Nimic nu seamănă cu nimic din ce am trăit și noul acesta e ca nisipurile mișcătoare, ca pământul nesigur pe care călcăm…
Soarele încă se strecoară prin norii subțiri, vântul ușor foșnește crengile bradului și ale cireșului cu muguri gata de floare. Dacă natura nu are spaime, îmi spun, pot și eu să învăț să uit de scenarii, să beau cafeaua în tihnă ca în fiecare sâmbătă, să mă transform în om simplu, să reconfigurez timpul ce mi s-a dat, să îl simt cu alt preț care tinde azi spre infinit…
Oficial, au început vremuri noi, neoficial, viața merge înainte…
—————————-
Laura OPARIUC
14 martie 2020