Astăzi dimineaţa am ajuns pe peron cu două minute mai târziu decât porneşte trenul regional şi cu cinci minute mai devreme decât soseşte metroul ce mă ia cu el. Iată un exemplu perfect de a nu fi la timpul potrivit la locul potrivit. Vântul rece m-a alungat în gura largă a scărilor şi mă face să regret că nu-mi aruncasem în fugă ceva – o beretă, o şapcă, o pălăriuţă – pe cap ca să mă apere de primii dinţişori ai acestei luni întunecate, pierdute între toamnă şi iarnă. O lună fără sărbători în care doar aniversarea unui prieten mai poate aduce lumină. Am înşirat într-o acţiune de salvare a sufletului lumânările pe pervazul ferestrei. Vor înlocui la nevoie, atunci când voi simţii degetele reci ale întunericului căutăndu-mă, lumina lunei. Seara se va lăsa din nou mult mai rapid decât mi-o doresc.
Mă uit plină de speranţă la cerul întunecos deasupra mea. Ploaia trece ca printr-o sită fină, mă lasă să o aspir, să o simt pe obraz şi se răspândeşte ca o mângâiere uşoară a norilor pe părul ce-mi luceşte în umezeala zorilor.
Pe monitorul aflat deasupra mea se anunţă deja trenul următor. Va sosi, aşa scrie pe tăbliţă, în scurt timp. Aceste cuvinte laconice trezesc în mine întotdeauna o nedumerire născută din neliniştea ce mă cuprinde când le citesc. O gară în care trenurile sosesc în scurt timp … Când? Exact nu se spune. Acest scurt timp are mereu o altă lungime – şi nu doar subiectivă – pentru a sublinia teoria relativităţii. În fine, o altă informaţie nu am, aşa că stau sub cerul invadat deodată de un cârd de raţe gălăgioase, în mod sigur întârziate şi ele. Sper că mijlocul de locomoţie va sosi cândva, într-un timp accesibil imaginaţiei mele.
Mi-e frig… La fel de frig mi-a fost şi la începutul lunii, în excursia făcută la Merseburg, Halle, Tilleda şi Frankenhausen. De ploaie mă adăpostisem în expoziţia tematică Otto I zis şi cel Mare, care după ce bătuse ungurii jurase să facă o dioceza la Merseburg. A şi întemeiat-o în anul 968. Catedrala ridicată în stil romanic a fost mereu lărgită, prezentându-se în prezent într-un amestec de stiluri arhitecturale. Orga, reclădită şi ea de mai multe ori până ce a atins numărul impresionant de 5700 de ţevi, cunoscuse în epoca ei romantică mâinile lui Franz Liszt care compuse pentru ea Preludiu şi Fuga pe numele B-A-C-H. Tot aici sunt renumitele formule magice (Zaubersprüche) scrise în vechea limba germană (Althochdeutsch), care au fost prima dată publicate în anul 1842 de Jacob Grimm.
Abia acum, după vizitarea catedralei, înţeleg că restaurantul „Ben zi Bena” nu-şi trage numele din ebraică sau arabă, ci într-un mod pragmatic reia una din formulele mistice axate pe mitologia germană. „Ben zi Bena”recitase cu o voce dramatică ghida noastră frumoasă cu păr roşu… „Ben zi Bena” … răsunase plin de nuanţe ascunse şi pe noi ne trecuseră fiorii în beciul adânc al edificiului. Bein zum Bein înseamnă însă Picior lângă picior, iar astăzi aceste cuvinte împodobesc pereţii spitalului de ortopedie din Merseburg, vindecând de data aceasta nu picioarele fracturate ale cailor, ci cele ale pacienţilor aflaţi aici.
Interesante exponate – Hărţile drumurilor străbătute de Otto I, de Otto al II-lea, diplome cu peceţi impresionante, tablouri genealogice – povestesc despre trecut. Soldaţi care nu ştiau să scrie, alături de soţii deosebit de cultivate…
Am vizitat palatinatul Tilleda amintit prima dată în anul 972 – cadou făcut de Otto al II-lea soţiei sale bizantine, Theophanu – în timp ce ploaia îmi udase pantofii infiltrându-se până în sufletul meu. Un grog fierbinte băut într-un mic local rustical din apropiere, m-a salvat de o răceală cumplită.
Aceeaşi perdea umedă, neîntreruptă, ne-a întrerupt plimbarea prin Halle, trezind în noi dorinţa de a ne îndepărta de acest oraş aproape cu aceeaşi repeziciune cu care plecase de aici Friedrich Händel. Discul ceresc de la Nebra, cu un diametru de 32 cm şi o patină albastră – verzuie, pe care luna, soarele şi pleiadele strălucesc în aur, ne-a recompensat, dăruindu-ne o clipă de mister în ambianţa concretă a muzeului istoric.
Am întrerupt drumul de întoarcere pe autostrada udă oprindu-ne la Frankenhausen pentru a vedea pictura monumentală a lui Werner Tübke. Tematica războaielor ţărăneşti se întinde pe o suprafaţă de 1700 m2 sub cupola Muzeului Panoramic. Cele 70 de scări ce urcă spre acest etaj se revarsă într-o sală care te întîmpină cu o umbră sumbră deasupra căreia strălucesc culorile vii ale unei creaţii începute în 1976. Pictorul a lucrat mai mult de zece ani la această alegorie. Taburete largi hexagonale îţi permit să te roteşti la indicaţia muzeografului, care în timp ce-ţi explică simbolicul motivelor te lasă să-i simţi regretul de a fi trăit neputinţa înfăptuirii pasului ce l-ar fi scăldat în fântână nemuririi. Ne uităm cu toţii la personajele mari ale epocii ce se sprijină de marginea fântânei şi-i auzim urarea finală cu un fior uşor: „Fie să reuşiţi să rămâneţi nemuritori!”
Ne îndepărtăm în spaţiul închis al maşinii sperând să-i îndeplinim urarea prin ceaţa lăsată rapid. Voalul ei ne menţine încă un timp în vraja culorilor şi a cuvintelor, dar şuroaiele cerului şi multitudinea accidentelor rutiere ne trezesc la realitate. Calendarul lunii are însă încă o dată majoră însemnată în istoria Germaniei. Ziua de 9 noiembrie pare să fie o zi ce gravitează mereu cu note deosebit de grave, adânci, ce revin mereu la suprafaţă: 1918, 1938, 1989…
Şi noi stăm în faţa celor 44 de lumânări aprinse în amintirea celor ucişi de nazişti în satul de lângă noi… Şi noi ne gândim la numele celor umiliţi, chinuiţi, dispăruţi… 9 noiembrie 1938… Noaptea pogromurilor…
Câteva zile scurte mai târziu porneşte ploaia rachetelor în Israel şi Gaza. Cândva s-a încheiat un armistiţiu. Se pare că ploaia s-a oprit… Frigul persistă şi nu ştiu ce va mai aduce luna noiembrie, care încă nu s-a terminat. Sper că spre sfârşitul ei va răsări soarele prieteniei, al dragostei, al înţelegerii… poate chiar astrul ceresc!
––––––-
Julia KAKUCS
noiembrie 2019
Frankfurt, Germaia