Te-ai apropiat sub coroana magnoliilor înflorite, întinzându-mi două volume. Eseurile lui Sigmund Freud. Am îndrăgit, de îndată, darul tău. Şi-au găsit locul în bibliotecă, lângă volumul despre istoria artei al lui Ernst Gombrich. Curioasă îmi pare întâlnirea lor, aici, pe meleaguri îndepărtate de oraşul lor de baştină. Noi, toţi trei, ne încrucişăm paşii în istoria metropolei de pe Dunăre, în Viena lor şi a bunicilor mei. Părinţii lui Gombrich erau prieteni cu Freud, se vizitau în locuinţa lor vieneză. La sosirea războiului, s-au refugiat la Londra. Cărţile lor se întâlnesc pe un regal paşnic – doar de 71 de ani – , dedicat interpretărilor artei şi ale vieţii, undeva, în vestul Europei, la confluenţa râurilor Main şi Rin, în apropierea izvorului nimicitor al celui de-al 2-lea Război Mondial.
Pentru a închide cercul, ar trebui să-mi pun acum şi muzica lui Gustav Mahler, bună cunoştinţă atât cu Sigmund Freud, cât şi cu familia Gombrich. O scurtă notiţă, salvată pentru prezent, dovedeşte că Alma şi Gustav Mahler s-au adresat lui ca specialist, cerându-i sfatul cu privire la căsnicia lor, care trecea printr-o criză. Aş putea asculta însă şi muzica lui Arnold Schönberg … Şi el făcea parte din cercul de prieteni vienezi.
Refugiaţi la Londra (Gombrich, Freud – din Viena), sau în Statele Unite (Schönberg, din Berlin; Alma Mahler, împreună cu Franz Werfel, din Viena), din cauza venirii la putere a regimului fascist, urmează cu toţii, spiritual, drumul lui Moise, căutând libertatea. Mai mult chiar. Arnold Schönberg îşi termină opera, începută încă în 1923, al cărei libret l-a scris pe baza cărţii a 2-a a lui Moise, Exodus, în 1937, în Statele Unite. Este convins de necesitatea fondării unui stat al evreilor, ale cărui grupări diferite vor fi nevoite să se unifice. Sacrificându-şi finanţele, şi asa precare, susţine emigrarea multor intelectuali din zonele ocupate de fascişti şi întocmeşte un mare număr de Affidavit, salvând multe vieţi. În zilele noastre, retrăim acut urmările războaielor, ale dictaturilor din diferite părţi ale globului. Drumurile vieţii noastre sunt deseori refugii. Ai plecat şi tu de acasă? Mi-am dorit să stau cu tine în faţa statuii lui Moise. Mi-am imaginat momentul de pietate care ne-ar cuprinde şi ne-ar apropia, sub egida măiestriei sculptorului şi a spiritului clarvăzător al profetului. Nu toate drumurile duc însă la Roma…
Cum aş putea să-ţi descriu ce am simţit privindu-l? Cum mi-aş putea intitula gândurile ?
Având în vedere cele două eseuri ale lui Sigmund Freud, care fac o analiză profundă a lui Moise, ajung la concluzia că eu nu-mi pot numi această mică colecţie de gânduri şi impresii nici “Moise Egipteanul” şi nici “Moise al lui Michelangelo”. Aceste titluri sunt impregnate de personalitatea psihanalistului şi aş aluneca, volens-nolens, sub influenţa subconştientului meu, în urmele aşezate de lectura lor. Eu îţi voi descrie întâlnirea mea cu Moshe în biserica veche din inima Romei, S. San Pietro in Vincoli. Freud nu a fost încântat de treptele ce urcă, din Via Cavour, spre piaţeta, în care se ridică un mic edificiu, reconstruit în secolul 5, la porunca împărătesei Eudoxia.
Mie însă mi-au plăcut scările romantice, acoperite cu frunzele multicolore ale unui început de toamnă timpurie şi caldă. Sus, la capătul lor, sub bolta care duce pe platoul din faţa ei, se aşezase un acordeonist. Cânta melodiile ce răsună, de obicei, în Montmartre. Canţonetele italiene ar fi necesitat o ghitară. Intrând prin portalul redeschis după pauza de prânz, m-am găsit într-o sală cu o lumină obscură. Eram cuprinsă de o emoţie rară. Cunoşteam grupul statuar din literatura care ne stă tuturor la dispoziţie şi ştiam ce dezamăgit a fost Michelangelo când acest mormânt micşorat al Papei Julius al II-lea nu a mai fost ridicat în Vatican. Era frustrarea unui mare sculptor … Aveam o mulţime de informaţii, dar nu cunoşteam încă interpretarea psihanalitică a lui Freud. Eseurile lui le-am citit după ce am revenit de la Roma, la recomandarea ta.
Îţi mulţumesc, mi-au oferit perspective noi. Dacă-ţi mai aminteşti, Freud îşi începe rândurile cu mărturisirea că, nefiind cunoscător de artă, necunoscând tehnicile folosite de sculptori, s-a lăsat pătruns de impresiile produse de această capodoperă. Aşa am procedat şi eu … şi sunt convinsă că şi toţi acei vizitatori care se găsesc, deodată, la capătul sălii, în nişa din dreapta, faţă în faţă cu el. Te copleşeşte.
Moise este aşezat în centrul unui grup statuar din marmoră albă. La stânga şi la dreapta, este flancat de două statui, realizate, şi ele, de “divinul Michelangelo”: Rachel şi Lea… Şi totuşi… nu le vezi… El, acest bărbat în plină putere – care în mâna dreaptă ţine tablele cu cele zece porunci şi care se joacă gânditor cu barba ce i se revarsă pe piept – îţi absoarbe toată atenţia. Capul îi este uşor întors spre stânga … Privirile aparţin unui iluminat, conştient de importanţa textului tăiat în piatră. Se spune că sculptorul, în vârstă de 60 de ani, şi-a mai scrutat încă o dată, cu ochi critici, opera. Moise privise, până atunci, drept înainte, cu capul uşor plecat spre vizitatori. Ambele picioare se odihneau unul lângă altul. În numai două zile, Michelangelo a reuşit să-i schimbe poziţia capului, întorcându-l spre stânga. Nici statica picioarelor nu l-a mulţumit, pozitionând, tot atunci, şi piciorul stâng în poziţia de astăzi. Se vorbea de o minune.
În ochii şi sufletul meu, Moise rămâne un vizionar plin de energie şi răspundere pentru poporul „ales”. Ales de el (în concordanţă cu interpretarea din eseul Moise Egipteanul), sau ales de Cel de Sus. Unii consideră că sculptura redă momentul, plin de tensiune, de dinaintea răbufnirii mânioase, de dinaintea spargerii tablelor scrise. Eu nu am simţit că stau în faţa unei energii distructive. Este o linişte tensionată, toate fibrele corpului sunt în aşteptare … dar bărbatul rămâne aşezat. Acest Moise nu se va ridica sub un impuls afectiv, ci doar atunci când va sosi timpul.
Tace… şi, în această tăcere, se ascund toate gândurile lui. O anecdotă povesteşte că însuşi Michelangelo a fost atât de impresionat de perfecţiunea lui, încât i-a adresat cuvânt. “Şi-acum, vorbeşte!” l-a apostrofat maestrul, supărat că nu primeşte niciun răspuns, lovindu-l pe genunchi, în acelaşi timp, cu dalta ce o avea în mâna. Urma se vede şi astăzi. Moise tace… Taci şi tu, pătruns de acea forţă invizibilă care te cuprinde privindu-l. Viziunea lui, dorinţa supremă de libertate, am luat-o însă cu mine…
–––––––––––-
Julia Henriette KAKUCS
Frankfurt, Germania
4 aprilie 2020