Minte bolnavă
Eu sunt cea pe care o doare,
Că nu duce o viață mizerabilă ca oricare.
Printre pisici murdare,
Și excremente, de câini
Pe care să-i adoare…
Pe o canapea mucegăită
La umbra unui tavan secular,
Să-și scrie viața în nonculoare,
Pe geamuri crăpate, privind în zare
Cum soarele nu mai răsare,
De-o bucura până la exaltare,
Cu Chopin cântând în difuzoare,
La lumina de lumânare…
***
Atâta autoînvinovățire,
atâta dorinta de nefiinta,
nu doar mă autosabotam,
ci chiar mă automutilam.
Poate e bine să încep
cu ultimul strop de durere infernală,
ca sa eliberez întru totul trecutul
și să-l vindec…
***
Gânduri…
Drumul spre unele e anevoios…
Dacă închid ochii și le ignor,
Uneori cad,
precum Alice,
prin tunelul lor…
***
Căci da,
gândurile educate asa,
ne fac să percepem viața
și lumea
cu o greutate sufletească
interminabilă.
***
METAmorfoză
Când Luna își împărtășea magia
pe întregul Pământ,
stelele-i purtau cadavrul prin galaxie.
Era ultima ei sinucidere.
Zâmbea, emana dragoste
chiar daca sângele nu-i mai clocotea
în sistemul venos,
s-a abandonat toată ei.
Era acolo, în mijlocul pădurii,
Rădăcinile îi creșteau din tot trupul
și îmbrățișau pământul,
Frunze din brațe îi creșteau
Și din zambetu-i cald ciuperci răsăreau.
***
Era ea
Pentru prima dată în viață
era EA.
Doar că de-ndată ce zorii se iveau
Din suflet, soarele îi răsărea,
Din ochi, izvoare cristaline îi curgeau,
La prima suflare, licuricii o mângâiau,
Pasările cuib moale din nori îi împleteau.
La fiecare mișcare animalele veneau,
N-o venerau, doar o iubeau.
Era dragoste pură întruchipată,
sub forma unui om, o fată…
Călca ușor și parcă totul învia.
A pornit războiul,
arma ei era dragostea.
Pășea și frunze-n păr tot se iveau
și pline de culoare străluceau,
La fiecare pas pământul îl mângâia.
Cu rochia târâind după ea,
Lângă sobă,
În casa din pământ își găsi locul.
Aduna cu drag copiii-n juru-i ca lunatica,
Și la fiecare cuvânt care-l rostea,
Sufletele lor plăpânde le îmbrățișa!
***
Și apoi, te hotărăști și începe metamorfoza,
am fost susținută de Mama Pamânt în vindecarea mea…
Pădurea m-a adoptat, sau poate în altă viață
am fost al unei păduri copac!
Cert e că azi pot să înverzesc și să strălucesc
și cu atâta ardoare am scris poezie,
încât Universul însăși pare că a fost impresionat
și în curând chiar va apărea în plan fizic și de locuit
căsuța din pământ unde-mi voi bucura sufletul, sper,
pentru restul zilelor rămase acum aici,
adica pe Pamant!
–––––––––-
Jolie TÂRNOVEANU
Sibiu, 14 februarie 2022
Valentine’s Day