MOTTO:
…Aripa ta e cerul, credința mea şi dorul,
iubirea şi durerea, căderea mea şi zborul….
Iurie Braşoveanu
E NOAPTE
E noapte. E tăcere și cerul este mut.
Mă-ntreb de ce întruna trăim pe împrumut?
Când viața-ngenunchează în fața beznei moarte,
Durerea-ncoronează a vieții clipă-n noapte.
A vieții clipă-n noapte, pe-ntinsul ei inert,
Cu-o stea înlăcrimată ce plânge-n al meu piept.
Cu-o beznă ce-i venită din reci imensități,
Vrând să mă-ncătușeze în negrele-i cetăți.
În negrele-i cetăți, lipsite de visări,
Cu gânduri rătăcite în lacrimi și oftări,
În chinuri și durere și cu lumina stinsă,
Dar eu mai văd ca-n ceață pe cer o stea aprinsă.
Pe cer o stea aprinsă mai sus de negri nouri,
Lumina ei mă ia în caldele-i ecouri.
Cât de înalt e zborul, ce joasă e căderea,
Ce scurtă-i fericirea, căci lungă e durerea.
Căci lungă e durerea, o lacrimă pe țărnă…
Noi pulbere ne facem, dar ea în veci eternă.
Mă-ntreb de ce întruna trăim pe împrumut?
E noapte. E tăcere și cerul este mut.
RĂMÂI
Rămâi, rămâi în mine și plânge-n al meu sânge,
Să mă absorb din tine, durerea de mi-o stinge.
Să te revăd în mine cu zâmbetul de ieri,
Să ningă peste tine cu fulgi fără dureri.
Cu lacrima în plâns te văd și zi, și seară,
O noapte-ntreagă a nins și vreau să ningă iară.
Să te revăd în mine, cu zâmbetul de ieri,
Să ningă peste tine cu fulgi fără dureri.
ARIPĂ DE VIS
– Aripă de cristal, tu, crezi în veșnicie …
Și pana-ți s-o aprinde de stinge-m-oi arzând?
Voi coborî mai sus de focul disperării
Și ziua mea de mâine din ieri o s-o cuprind?
– O, vis…Cu geana stinsă de gheața veșniciei !
Ești lacrima pustie în țărna din mormânt.
Nu crede în iluzii…că totu-i agonie
Iar noi suntem o umbră a clipei pe Pamânt.
În Valea de Suspine am coborât din taină,
Cum să atingi ne-atinsul și cum să-l înțelegi ?
Ne-mbracă beznă-n haos ca ploile în vânturi,
Că frunza în cădere te vestejești și-ngheți.
Și când întrebi furtuna: mai este veșnicie?…
Tăcerea-ți pune crucea pe tristul tău mormânt.
Și bezna îți răspunde cu-a clipelor tărie:
Spre veșnicie zboară, dar tu, rămâi…PĂMÂNT.
VERSURI PREA CIUDATE
Versuri prea ciudate, tandre și rebele,
Picurând aleanul în prea triste nopți,
Eu vă dau aripa gândurilor mele
Să aprindeți stele în albastre bolți.
Să păstrați voi sfinte clipele acestea,
Ale căror lacrimi sunteți pe pământ.
Să aprindeți tainic vii lumânărele
Spre o amintire când voi fi-n mormânt.
Versuri prea ciudate, tandre și rebele,
Pe aripi de doruri vă ridic spre bolți,
Să purtați prin spații gândurile mele,
Să aprindeți stele veșnicilor nopți.
———————————-
Iurie BRAȘOVEANU
Torino, Italia
18 martie 2018