Despre scriitorul clujean Eugen Cojocaru am mai scris, semnalând romanul biografic, cu interferențe stilistice de detectiv, ”Iubiri, revoluții și alte libertăți” din decembrie 1989. Jurnalistul clujean și scriitorul internațional este un personaj complet și complex, dar și un spirit vizionar și paradoxal. Așa că recenta reeditare a romanului ”Isus”, la prestigioasa editură ”Ecou Transilvan” (2022) m-a luat prin surprindere în mod plăcut. Nu mă așteptam ca un scriitor care îmbină stilurile incisive ale lui Graham Greene și Raymond Chandler să abordeze un subiect de beletristică foarte greu: viața lui Isus. Să scrii despre Isus, ca profet și Mântuitor, este o provocare care poate da șah-mat, atât scriitorului, cât și cititorului, în același timp. Autorul păstrează dinamica dialogurilor în maniera alertă a lui Greene și se aruncă cu un curaj superior, altruist și intimist în meandrele unui concret revelat de Evanghelii despre Galilean. Romanul nu este compus într-o manieră tragică a la Dimitri Merejkovski din ”Iisus necunoscut”, ci mai degrabă într-o radiografie minuțioasă și transfigurată, dintr-o frescă amplificată, fixată pe piloni livrești solid structurați și documentari. În prefața romanului, scriitorul teolog Victor Măruțoiu surpinde inefabila intenție subliminală și incisivă a autorului: ,,Toate se îmbracă armonios într-o estetică exegetică deosebită, descoperind un Iisus personal, aflat într-un dialog perpetuu cu cititorul. Este o notă aparte a acestui volum, care ne oferă chipul unui Mesia mai uman și apropiat de oameni. Ca și considerent personal, aș putea afirma că se apropie de linia ioneică a Evangheliei a IV-a și a Apocalipsei.” Aș completa pe prefațator, cu faptul că autorul pare că a studiat cu acribie nedisimulată și evangheliile apocrife, oferiind un Isus dincolo de Scriptura și tradiția sinodală a bisericii. Poate de aceea Isus propus și prezentat de Eugen Cojocaru este un Mesia, pliat pe partea general-umană, între teolog și filosof, în realitatea unui răscumpărător a neștiinței oamenilor de a-L înțelege pe Dumnezeu. Fiul Omului este creionat într-o lumină caldă, prin descrieri simple, dar în aceleași timp profund irizante, corelând sacrul cu profanul. Romanul este scris într-o dinamică a dialogului foarte alertă și reprezintă o contrapondere a lui ”Isus” de Ernest Renan, poate prea uman și o poveste cantonantă în imanent. Isus Hristos e exemplificat de Eugen Cojocaru, ca o expresie a transcendentului în lucrarea umanului în stil eliadian. Autorul propune o teandrie echilibrată și emoțională, un Isus care vorbește ca în Evanghelii, dar aduce, în același timp, cunoștințe, experiențe și trăiri pline de sens ascuns, aproape misterios, din apocrife. Isus este un antierou în sens nietzschean, Fiul Omului, nu luptă cu arma ca să schimbe lumea după chipul lui Dumnezeu, ci doar cu spiritul viu, ce prin dragoste schimbă preajma și esența materiei. Isus nu este un proto-socialist avant la lettre, care vrea eliberarea poporului evreu pe pământ, ci propune Împărăția cerului și o Judecată de Apoi. E o promisiune care se va îmlini dacă iubim. Paradoxul lui Isus în maniera lui Cojocaru este că transcede spiritul local din Iudeea, El nu propune împărăția egalității și fericirii pe pământ. Autorul surprinde acea ”regula fidei” într-o narațiune vivace, adică creștinismul înainte de Biserica osificată de ierarhii pământești sau tradiții sinodale. Eugen Cojocaru și-a însușit foarte bine tradiția și scrierile primare despre Isus și, la fel, ca poetul german Lessing este preocupat de Isus ca Fiul Omului, care dăruiește și perpetuează iubirea ca treaptă a mântuirii umanității. Pentru Eugen Cojocaru, Fiul Omului este un revoluționar al spiritului, o punte între divin și uman.
Romanul este o perpetuă provocare, propune idei incendiare într-un limbaj plastic ce descompune realitatea brută. Scrierea unei ficțiuni despre Isus poate fi copleșitoare. Să pui pe ”buzele” lui Hristos cuvinte, expresii și dialoguri, care nu sunt toate din Evanghelii, chiar că este o provocare de care Eugen Cojocaru știe să o gestioneze într-o manieră sintetică literară și teologică, fără derapaje. Romanul respiră atât literatură cât și teologie. E un echilibru pe care autorul îl menține într-o balanță, fără marginalii encomiastice. Eugen Cojocaru recuperează cu acribie evangheliile apocrife și scrierile istorice ale lui Flavius Josephus despre Isus, ceea ce dă consistență și culoare personalității divine a Mântuitorului. Autorul se inspira din apocrife și texte teologice vechi fără să cadă în ispita ereziei. Să faci din Isus un personaj de roman e mai mult decât dificil din punct de vedere estetic și stilistic. Pentru că Isus nu a fost doar om, ci și Dumnezeu întrupat. Provocarea e greu de gestionat. Se știe ca de la sublim la ridicol e un pas atât de mic și, totuși, autorul reușește să surprindă omul și epoca salvând narațiunea. Romanul este scris sub semnul versetelor evanghelice. „Legile sunt făcute pentru om, iar nu omul pentru legi” – astel legea ucide viața! Este mai mult de cât complicat și câteodată devastator pentru opera literară sa surprinzi în cuvinte misterul hristic.
Evreii din vremea lui Isus cred ca a sosit Mesia, care aduce Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Unii dintre ei spun că Alesul e Ioan Botezătorul, alții că Iisus. S-au înșelat cu toții, pentru că Fiul Omului aduce doar Împărăția Cerurilor, de dincolo de lumi venind, nu paradisul pe pământ. Utopia paradisului terestru a trecut mai apoi la Thomas Morus și, mai târziu, la Marx sau Lenin. Deci Isus prin întrupare a răscumpărat păcatul originar și a oferit umanității șansa mântuirii și izbăvirea din cădere. Să scrii despre Isus la persoana întâi e o uriașă asumare spirituală și livrescă, de apreciat la Eugen Cojocaru. Autorul introduce cititorul în ”pielea” personajului, care nu este simplu, ci foarte complex și complicat, de fapt divin: Fiul Omului. Eugen Cojocaru reușește o frescă descriptivă și minuțioasă, de istoric, a vieții diurne a evreilor, care trăiau conform scrierilor Vechiului Testament. Putem considera romanul ”Isus” și unul istoric al Țării Sfinte în vremea lui Augustus. Consider că Eugen Cojocaru a scris un roman manifest împotriva rațiunii materiei, care întotdeauna „naște monștri”. Isus dăruit literar de Cojocaru e uman tocmai prin divinitatea lui care uimea apostolii și mulțimile.
Romanul este și o peliculă în culori vii a vremii lui Isus, cu saduchei, farisei și rabini. Elita spirituală e prezentată exhaustiv în conflict cu „revoluționarul” Isus, dar oferă autorul și personaje pozitive din elita locala care încearcă să-l înțeleagă pe Fiul Omului. Topografia, hidronimia, precum și timpul poartă denumiri străvechi ebraice. Romanul pare o continuare cursivă și firească a Vechiului Testament, ceea ce dă conținut și substanță narațiunii. Romanul este și un ”documentar” după Evanghelii, în care autorul aduce aportul său de originalitate și originitate, dincolo de textul sacru. Discuția dintre Isus și Irod Antipa e de reținut, după tăierea capului lui Ioan Botezătorul. Este o explicație a puterii politice, care trece și poate fi învinsă doar prin spirit. Cauza răului este setea de putere și lăcomia care se încastrează în craii pământești, dar victoria este doar a celor curați în duh și săraci, care pot deveni adevărați regi în ceruri, asumându-l pe Hristos. Irod Antipa primește și o lecție de iubire. Isus îi spune ”frate” celui care a ordonat uciderea Înaintemergătorului. Autorul știe să pună verb în frază, iar romanul capătă nuanțe dedectivistice,
Romanul are culoare și nerv, ca în filmul ”Isus” a lui Franco Zeffireili din 1977. Cartea respiră o contemplare narativă a cunoscutului film despre viața lui Isus. Dar cheia romanului este discuția Isus Fiul cu Tatăl ceresc înaintea arestării din Grădina Ghetsimani. Aci avem o incluziune filosofico-teologică a autorului. Se consideră natura umană doar spirit, iar materia este doar cea legată de pământesc. Drama omului este alianța cu natura, care naște suferința. Cheia mântuirii este tocmai eliberarea de suferință. ”Natura există pentru a contribui la libertatea și eliberarea spiritului”. Omul este o ființă cosmică, iar natura ca materie are miros, deci se descompune. Unirea om și natură duce la eternitate. Sigur natura este degradabilă, iar omul se înalță la ceruri, fiind parte a pomului vieții. Spiritul este peren, iar răul se consideră doar o absență a binelui. Eugen Cojocaru propune un Isus evanghelic, dar și un Mântuitor care se naște prin credință în interiorul fiecărui om. Sunt originale interpretările autorului privind existența răului, sinuciderea lui Iuda și definiția lui Satan. Răul are putere doar atunci când omul îl lasă să intre în inima și viața sa. Cel rău se naște, de fapt, în interiorul omului care refuză binele și pe Hristos. Fiul Omului iubește pe toată lumea, și pe lepros, pe cel orb, pe cananeancă, pe cel căzut între tâlhari, pe fiul risipitor, dar și pe vameș, prostituată sau cel bogat căzut în păcat și care nu intră ca ”cămila” prin urechile acului. Spiritul acționează prin iubire, pentru a transforma omul și lumea, acesta este mesajul hristic și al autorului. Răul poate fi învins doar prin dragoste, iar cei puternici sunt întotdeauna ”cei fără de putere”. Romanul este construit în secvențe cinematografice în care autorul trece foarte ușor de la persoana a doua la persoana întâi, când se referă la Isus. Personajele romanului sunt bine conturate, au carnație și personalitate și sunt dornice de acțiune într-o succesiune cinmatografică. La un moment dat cititorul devine Isus. Este cheia de boltă a romanului și provocarea autorului: să ne identificăm prin lectură cu Mântuitorul. Prin lectură și dragostea ce emană din dialogurile romanului trebuie să devenim și noi după Chipul Omului. Este pariul câștigat de Eugen Cojocaru cu istoria literaturii scriind acest roman istoric și teologic. De ce a ales autorul formula latină a numelui Mântuitorului, de ”Isus”, nu cea grecească ”Iisus”. Este o provocare spusă cititorului din arealul creștin-ortodox. În limba greacă, limba în care s-a scris în original Noul Testament, apare (ca pronunție fonetică) numele „Iesu Hristu”, cu un „u” lung (in Hristu). Prenumele în limba româna provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la iniţială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj). În ambele cazuri numele începe cu „Je”, care în pronunția curentă devenea un „i” lung. Motivul pentru care ortodocșii consideră necesar ca în românește să se scrie Iisus în loc de Isus. Dar și în transcrierea numelui lui Hristos sunt sigur că Eugen Cojocaru are o explicație documentară. Romanul ”Isus” este unic în literatura română și acoperă un loc lăsat gol din istoria romanului istoric românesc. ”Isus” propus de Cojocaru este viu, la fel ca cel real și teandric. Este reușita talentului literar a lui Eugen Cojocaru, care a avut curajul să scrie despre ceea ce ne-a lăsat moștenire Evanghelia. Romanul lui Cojocaru îl putem percepe și ca un act literar cutezător, corelat cu un perspicace manifest despre interiorizarea eliberării spiritului.
Ionuț Țene