Isabela VASILIU-SCRABA, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu

Motto:„El nu se crede obligat să-și făurească nici gramatica, nici sintaxa sa: vorbește limbajul tuturor. Dar, reluând limbajul tradițional, îl pune în serviciul noilor aspirații ale zilei și face să răsune neprevăzutul. Mai ales prin aceasta el se inserează în timpul lui, nu se desparte de nimic, îmbrățișează întreg registrul uman” (V. Ierunca despre Camus în 1956).

Presimțind la Nae Ionescu o fire contemplativă (1), Mircea Vulcănescu asociază această intuiție a sa cu unele meditații naeionesciene asupra problemei acțiunii și contemplației. El încearcă să pună în lumină rolul „posibilului” (al „virtualului”) în concepția despre existență a fostului său profesor. În cartea scrisă după moartea profesorului Nae Ionescu „prin otrăvire” (după opinia lui Petre Țuțea, vezi eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” (Petre Țuțea), în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul IX, nr.2/ 2015, p. 18 și nr. 3/2015, partea a II-a; URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ), Mircea Vulcănescu va consemna opinia Profesorului după care (în fața propriei existențe) omul nu poate avea alt rol decât de spectator, întrucât „lucrurile se fac” (și fără intervenția omului) atunci când ele sunt „coapte să se facă” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p. 149). O idee cumva similară notase și un alt fost student care scrisese că “Nae Ionescu nu te povățuia decât pentru a te constrânge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău” (N. Steinhardt în vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 1998).

Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda faimosul Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gândim la performanțele culturale ale discipolilor săi Mircea Eliade (1907 –1986) și Emil Cioran (1911-1995). Ultimul începuse a publica în revistele vremii, când nici nu împlinise douăzeci de ani. Cioran, după licența din 1932 cu o temă din Bergson, obișnuia să-l însoțească pe Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) la cursurile de logică și de metafizică, fără a-i fi asistent, cum era Mircea Eliade.

Filozoful Nae Ionescu, prin originalitatea gândirii sale, transformase studiul Logicii, „disciplină a formelor de gândire”, într-o „știință a vieții” – scria istoricul academician P.P. Panaitescu (1900-1967) în marginea Prelegerilor de logică ținute de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935. Acest fapt era într-atât de remarcabil, încât a fost evidențiat și de Cioran spre sfârșitul articolului său Nae Ionescu și drama lucidității, publicat în „Vremea” din 6 iunie 1937 (v. Cioran, Singurătate și destin, 1991, pp. 314-318). Spre deosebire de alți profesori de la Facultatea de Filozofie și Litere, Nae Ionescu nu a predat niciodată istoria filozofiei expunînd diferitele sisteme filozofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filozofi, astfel încît ei au cultura filozofică necesară spre a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc (2).”Studiul diverselor sisteme de filozofie este foarte interesant, – le spunea Profesorul la Cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe dumneavoastră înșivă”. Datorită mediului intelectual foarte stimulativ, tânărului Cioran îi reușise performanța de a se “găsi” pe sine, încă din tinerețe. Infățișată prin câteva trăsături de condei, calea către sine a moralistului „bolnav de veșnicie” (3) apare din cîteva rînduri scrise la douăzecișinouă de ani: “Omul gîndește ca să nu fie. Filozofia n-a fost niciodată o soluție. Ea este un sistem de întrebări, de înfundături” (Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. “Vremea” din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică românească, Singurătate și destin, București, 1991, p. 332.). În toate cele șase cărți scrise în românește de Emil Cioran (4) ca și în cele publicate după 1949 în franceză se va vădi ardoarea trăirii și voluptatea negării oricărei soluții metafizice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodihnita sa luciditate le-a putut imagina (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile – un decor variabil în scrierile lui Cioran, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, Anul LI, nr.7-8/2000, pp. 76-79, cuprins în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau http://www.isabelavs.uv.ro/Discip/discip.html ).

Definitorie la Nae Ionescu mai era și dorința de a cunoaște „virtualitățile închise în lucruri” (M. Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 101): „Privindu-l încă de la cursurile lui, vedeam cum Nae Ionescu proceda mai întâi socratic, iscodind lumea vastă a posibilităților” (op. cit., p. 146) scria în anii patruzeci remarcabilul discipol rămas în țara ocupată de armata sovietică și ucis după gratii (5). Spre deosebire de viziunea idealistă apuseană (pe care metafizicianul Nae Ionescu obișnuia să o critice în scrierile sale) viziune în care însuși „a fi” este „un fel de a face”, concepția realistă (în sens platonician, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTICA-PLATONIC%C4%82 ) a lui Nae Ionescu accentuează asupra dorinței de cunoaștere: „problema desăvârșirii noastre nu e să facem ci să știm” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut). Dar să știm cum putem face, nepărăsind zona posibilului. „Dacă lucrurile stau astfel – urmează Vulcănescu -, înțelegem de ce pentru Nae Ionescu în atitudinea omului nu primează fapta, ci contemplația înțelegătoare, aceea ce un discipol al lui a definit (…) ca tăcere descriptivă” (ibid.).

Această poziție pe care filozoful Nae Ionescu o împărtășește cu întreaga spiritualitate răsăriteană se află la polul opus mentalității care pune fapta la loc de cinste, de maniera că, în Apus, „a face e mai mult decât a fi” (op. cit, p. 148). Mircea Vulcănescu mai amintește hermeneutica naeionesciană referitoare la „pretenția creatoare a omului” care a vrut „să-l înlocuiască” pe Creator în treaba lui, forțând astfel destinul firesc al lucrurilor. Nu uită nici atitudinea polemică a inițiatorului Școlii „Trăiriste”: „tot Apusul așa vede spiritul, protestând împotriva condiției firești a omului” (p. 149). După gândirea religioasă a lui Nae Ionescu – admirat nu numai de mari personalități ale României interbelice (Vladimir Ghica, Octav Onicescu, Sergiu Celibidache, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dan Botta, Horia Stamatu, Petre Țuțea, Cioran, Noica, Vasile Băncilă, Alice Voinescu, P.P. Panaitescu, Gheorghe Racoveanu, Stefan Teodorescu, etc.) dar și de filozofi vestici, – (spre marea ciudă a lui Nicolae Bagdazar care l-a „micșorat” cât a putut în Istoria… sa apărută după moartea lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești, în rev. „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237, pp.50-54, sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela-Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al-filozofiei-romane%C8%99ti ) -, „creația omenească” ar fi un act de răzvrătire a omului în fața naturii create de Dumnezeu. Mai ales că „făptuirea” ar fi „împuținare și nu sporire de existență”. Ceea ce se vede mai ales acum, când poluarea si distrugerea Terrei a început să-i îngrijoreze (fățarnic) chiar pe „făptuitori”. Conform mentalității teologice răsăritene, în Dumnezeu se află suma tuturor posibilităților. Însăși creația a fost o mărginire prin selecție a posibilităților Dumnezeiești. De aici credința lui Nae Ionescu după care trecerea de la „putință” la „act” ar fi o „alunecare de la Dumnezeu” (Mircea Vulcănescu), o „istovire” și nu un adaos de ființă. În hermeneutica mitului căderii omului din starea paradisiacă în care petrecea în Grădina Raiului (6) Nae Ionescu accentua asupra primei consecințe a păcatului originar. Aceasta ar fi fost încetarea stării contemplative. Celelalte consecințe ale greșelii primilor oameni s-ar fi bifurcat. Una decurge din valorizarea atitudinii active. Ea urmează drumul spiritualității apusene, elogiind „munca”. Alta valorizează atitudinea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Paradis. După Nae Ionescu, firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul a fost o „fire contemplativă”. Omul nu este „creator”. Doar devine astfel. Desigur, după putințele lui, odată cu izgonirea din Rai. Acestea, observă Mircea Vulcănescu, sunt însă lucruri de înțeles doar pentru cei ce se împărtășesc din mentalitatea răsăriteană: pentru cei bucuroși să contemple întâmplările vieții, să afle temeiurile lor, știind bine că omului îi este cu neputință să facă „din proprie inițiativă” ceva peste vrerea lui Dumnezeu. Situat, ca și Nae Ionescu, în „matricea stilistică” (cum spunea Blaga) a spiritualității ortodoxe românești, filozoful creștin Mircea Vulcănescu (7) mai subliniază una dintre ideile pe care le considera fundamentale în gândirea întâiului creator de școală filozofică românească. Este vorba de acea „occidentală împotrivire față de condițiile firești ale omului”.

Paginile lui Mircea Vulcănescu despre problematica lui „a fi, a face și a putea” din manuscrisul cărții despre Nae Ionescu -„tulburătoare la culme” (8) – cum scrisese Noica în 1979, când credea că manuscrisul ei s-ar fi pierdut- au constituit subiectul unei… contestări. Iar „contestatarul” nu a fost altul decât Constantin Noica, cel care – după închisoarea politică (1958-1964) făcută pentru „vina” de a fi dat un manuscris despre Hegel la publicat (9) -, urma să-i devină lui Mircea Vulcănescu un discipol atât de fidel, încât i-a îmbrățișat și i-a regândit („noician”) multe idei filozofice în cărțile având în titlu cuvântul „românesc” (10).

În 1944 însă, prin critica exprimată de Noica în Jurnalul său tipărit de Publicom, filozoful – „de la Sinaia”, i-a reproșat prietenului său că ar fi „construit” într-un mod cât se poate de propriu poziția naeionesciană asupra posibilului. Crezând că vine în apărarea lui Nae Ionescu, Noica l-a bănuit pe Mircea Vulcănescu de faptul că ar aduce „marfa lui proprie” și ar stecura-o „la adăpostul pavilionului profesoral” (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, 1992, pp. 149-150).

Astăzi, cu avantajul unei perspective lărgite prin trecerea timpului (11), se vede cât de „pripită”, sau chiar „ciudată” apare poziția filozofului „contestatar”. Întrucât în 1979, cel care criticase (în ultima carte a sa, urmată de un sfert de secol de interdicție de publicare) „creativitatea” lui Mircea Vulcănescu (pentru că o considerase temeiul răstălmăcirii poziției filozofice a lui Nae Ionescu) nu mai ostenea, în Amintirile sale, să conteste creativitatea lui Mircea Vulcănescu: „cu excepția creației, – scria Constantin Noica prin 1979 -, totul sporea în ființa sa spirituală” (vezi Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol. Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, Ed. Eminescu, București, 1996, p. 8).

Critica lui Constantin Noica din 1944 este consemnată de Mircea Vulcănescu într-o notă adăugată în manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, notă ceva mai elaborată fiindcă aici el răspunde acuzațiilor aduse de prietenul său. Cu o desăvârșită curtoazie, Mircea Vulcănescu începe prin a constata finețea observației lui Constantin Noica, recunoscând că tematica posibilului este „una din materiile” în care contactul dintre gândirea sa proprie și gândirea lui Nae Ionescu a fost cât se poate de fecund (p. 150). Dar nu uită să adauge că gândirea i s-a „dezvoltat, pe cont propriu, și sub influiența altor dascăli” (Ibid.). Prin urmare, Constantin Noica nu a greșit foarte mult vorbind de o „marfă proprie”, aparținându-i lui Mircea Vulcănescu. În sprijinul afirmației că gândirea sa proprie asupra „precumpănirii virtualului” a fost în mod benefic stimulată și de alți dascăli, nu numai de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu citează cele două articole publicate de el în 1932 în ziarul „Cuvântul” (condus de Nae Ionescu) despre o conferință a lui Berdiaev asupra ideii de act și de posibilitate la Aristotel. Într-adevăr, la acea conferință pe care Vulcănescu o ascultase cu câțiva ani înainte, când fusese la studii, la Paris, Berdiaev spunea că pentru spiritualitatea răsăriteană „a nu fi îndeajuns de actualizat” nu este un semn de inferioritate. Latențele nemanifestate ar fi în Răsărit la mai mare preț decât actualizările ce și-au istovit posibliățile. Un bun exemplu îl oferă chiar Biserica răsăriteană care nu-și actualizează – decât când e la strâmtoare -, câte ceva din infinitele sale posibilități. În asemenea context, realizările celor din Apus ar fi privite de Răsăritul ortodox ca treceri de la un adânc plin de ființă la suprafața înfățișărilor trecătoare și efemere ale unei lumi inconsistente în ea însăși (12).

Referitor la fondul acuzației, anume că ar pune pe seama lui Nae Ionescu lucruri pe care acesta nu le-a gândit, Mircea Vulcănescu îi reamintește lui Constantin Noica de una dintre prelegerile de metafizică (a V-a din 1929-1930) ale reputatului profesor de la Universitatea bucureșteană. Mai ales că Noica, îngrijind pentru tipărire (13) – alături de Mircea Vulcănescu, Ștefan Teodorescu și Constantin Floru -, opera filozofică a lui Nae Ionescu, ar fi trebuit să știe ce idei conține ea. Cum însă Noica (despre care Cioran spusese că nu-l prea simpatiza pe Nae Ionescu, fiindcă în studenție îl dădea afară de la seminariile lui) a dat semne că a uitat cele gândite de fostul lor profesor, Mircea Vulcănescu (14) îi sare în ajutor, împrospătându-i memoria.

Într-adevăr, în cea de-a cincea prelegere a cursului de metafizică închinat „cunoașterii mediate”(15), Nae Ionescu afirmase că adevărata semnificație și valoare metafizică a lumii universalului ar fi aceea că ea constituie „domeniul virtualității”, lumea către care „se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru” (pp. 229-230). Urcând pe treptele adevărului și ale realității, spiritul uman tinde să atingă „domeniul virtualității” care ar fi un fel de „grădină a sufletului”.

De la „starea de păcat” omul care încearcă să ajungă în „grădina spiritului” ar trece la „starea de grație”. Este demnă de remarcat asocierea dintre suflet și „grădina paradisului” pe care „hortus animi” (grădina sufletului) o poartă în chiar termenii ei. Gândirea naeioesciană devine însă mai lesne de urmărit celor care-i cunosc interpretările aduse păcatului originar (16). Acest lucru e semnalat pe fugă chiar în acea notă de la p.150 care, redactată de îngrijitorul volumului „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, a căpătat o înfățișare neinteligibilă, fapt pe care nu l-au observat cei lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.

Mircea Vulcănescu semnalează în notă ponderea pe care-o capătă  „căderea în Cosmos”  în cuprinsul creștinismului metafizic al lui Nae Ionescu (vezi capitolele purtând acest titlu din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișsre, Ed. Starr-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 17- 59), gândindu-se probabil și la eventuala publicare a scrisorilor către Cella Delavrancea unde Nae Ionescu meditase asupra celui mai filozof dintre apostoli: Sf. Pavel. Din păcate se pare că aceste scrisori au fost distruse. Cella Delavrancea știa bine că ar fi riscat ani grei de pușcărie politică dacă epistolele trimise de arestatul Nae Ionescu ar fi fost găsite la ea de Securitatea comunistă.

Din cursul de teorie a cunoștinței metafizice aflăm că mântuirea prin „trecerea în virtual” ar putea fi chiar trecerea în lumea paradisiacă dinainte de păcat, lume în care Dumnezeu asigurase omului putința contemplației: „Lumea virtualității este lumea proprie spiritului omenesc. Ca lume a universalului, ea este poziția limită către care se mișcă omenirea în necesitățile ei de echilibru, de mântuire” spunea profesorul Nae Ionescu în prelegerea menționată de  Mircea Vulcănescu (Nae Ionescu, Prelegerea V-a, 1929-1930).

Note și considerații marginale:

1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, în două părți pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.10 / 2018, p.16 si în nr. 11/ 2018, p. 16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/raportarea-la-timp-a-metafizicii/ . A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.7-8/ 128-129, iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/ .
2. Dovada lecturilor era făcută de studenți chiar la examenele cu Nae Ionescu. Iată ce aflăm de la fostul său student, filozoful Mihai Șora: “Dacă (…) la întrebarea -inevitabilă în cazul său – cu care își începea totdeauna examinarea: “Dumneata, ce carte în materie ai citit?” se răspundea: “Cursul dumneavoastră” riposta venea fără întârziere: “Fii drăguț și vino dumneata la toamnă, dar nu fără să fi citit ceva în problema care cu adevărat te preocupă; în ultimă instanță, fie și cu o carte de poezie!”(v. Mihai Șora, Profesorul meu, Nae Ionescu, în volumul: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 365).
3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mărturisiri inedite ale lui Cioran din texte cunoscute și complet necunoscute, în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.260/ 2013, pp. 6-7; https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. Origini/Romanian roots, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Peregrinările lui Cioran prin textele asceto-mistice ale Filocaliei sibiene; https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/
4. Dintr-o emisiune radiofonică (Deutsche Welle) înregistrată si tradusă de Securitatea comunistă în 9 august 1985 aflăm că Emil Cioran afirmase la un interviu (publicat de ziarul american „International Herald Tribune”) că el nu se considera pe sine filozof ci un moralist „care meditează de pe poziții sceptice asupra condiției umane” (Cioran și Securitatea, Iași, 2010, p.329). În românește Cioran a scris șase cărți, traduse apoi în franceză și cuprinse în volumul „democratic” Oeuvres, Gallimard, 1995 (pp. 15 – 737). După șaisprezece ani aceeași editură pune separat scrierile franțuzești ale lui Cioran, pe care Noica le văzuse într-o perfectă continuitate cu scrierile românești. Despre „producția bibliografică” a prietenului său C-tin Noica spunea (pe jumătate în glumă, pe jumătate serios) că lui Cioran dacă i-ai citit o carte, i le-ai citit pe toate. Prima carte românească (Pe culmile disperării, 1934) i-a fost premiată cu „Premiul tinerilor scriitori români” de un juriu convins de argumentele aduse de Mircea Vulcănescu întru aprecierea valorii scrierii (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/ ). Beneficiind de ajutorul financiar al fratelui său Aurel, în România a mai publicat următoarele cărți: Cartea amăgirilor (Ed. Cugetarea, Delafras, București, 1936); Schimbarea la față a României (1936) și volumul „despre și contra religiei” (E.Cioran) intitulat Lacrimi și sfinți (1937), în care „face apologia misticismului”, cum sta scris într-o notă smulsă unui deținut politic prin tortură pe 23 dec. 1954 (vezi. Cioran și Securitatea, Iași, 2010; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran ca profet al adevăratei sfințenii, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, nr. 121/ 2012 si nr. 122/ 2012, text al comunicării pe care am ținut-o la Colocviul internațional organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cu ocazia centenarului nașterii lui Cioran, vezi și înregistrarea în două părți http://www.youtube.com/watch?v=vabhvW-nU9U și http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ; comunicarea a fost publicată în franceză de rev. „Origini/Romanian Roots”, EMIL CIORAN – Centenar, vol. XV, Part. II: July-December, 2011, pp. 22-25; http://www.isabelavs.uv.ro/Articole/IVS-CioranPROPHET-fr-1C.htm ). A cincea carte,  Amurgul gândurilor (1940), a fost tradusă în franceză de Mirela Patureau-Nedelcu si publicată de C-tin Tâcu la Editura l’Herne din Paris. Pe manuscrisul celui de-al șaselea volum, Îndreptar pătimaș, scris în românește la Paris între 1941 și 1944, Emil Cioran a consemnat că ar fi „ilizibil, nepublicabil”. Tradus în franceză el a apărut la Gallimard în 1993 cu titlul Breviaire des vaincus, fiind apoi inclus în volumul „democratic” Cioran, Oeuvre (Gallimard, Paris, 1995, pp. 509-571). În România ocupată de armata lui Stalin, Aurel Cioran a fost închis 10 ani (apud. Emil, si nu 7 ani câți au numărat torționarii) într-un lot de 27 de persoane care nu se cunoșteau toate între ele, lot etichetat de securiștii Anei Pauker „grup înarmat”, fiindcă s-a găsit la unul din arestați un pistol. La proces avocatul Aurel Cioran a întrebat completul de judecată reunit la Sibiu care cred ei să fi fost modalitatea „grupului înarmat” de a acționa. „Puteam să tragem toți 27 cu același revolver? ” (vezi Aurel Cioran în Suplimentul „Litere, Arte, Idei”, nr.40 /1995). Inițial s-a refuzat condamnarea celor 27 de persoane înarmate cu un pistol, dar pe urmă au fost citite sențințele prefabricate. Emil Cioran a părăsit definitiv România la începutul anului 1941, când a reușit cu greu să se întoarcă în Franța după ultimele sărbători de Crăciun petrecute în familie.
5. Vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba de la Colocviul „Mircea Vulcănescu (1904-1952)”, Tecuci, nov. 2011 despre moartea martirică a acestui gânditor creștincare a fost cadru didactic vreme de șaisprezece ani la Universitatea din București, între 1928 si 1944, http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ . Cioran își amintise în 1991 de Mircea Vulcănescu pe care l-a văzut ultima oară la Paris în 1939. Acesta „fusese într-o misiune aici. Toți îl admirau, era un om cu totul deosebit. O fire delicată… S-a întors și l-au omorât…O rușine: bătut, schingiuit. Un om de talia lui! Fratele meu a fost în aceeași închisoare cu el” (vezi Emil Cioran, „Iată o constantă la români: ideea de soartă”, în rev. Origini/Romanian Roots, Norcross, GA, USA, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, p.28, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu întru-un dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/ ). Iată și una dintre imaginile   bestialităților la care a fost supus filozoful ajuns după gratii nevinovat (vezi opinia președintelui Academiei din 1955 în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ): „S-a întâmplat să fiu scos la tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăgănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept care mi-a tăiat respirația” (vezi Nicolae Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste, citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3; în „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei „Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București)
6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Căderea în Cosmos” (III). Deosebirea, cu valențe mitice, dintre două atitudini în fața vieții, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142/2000, pp. 6-7 și nr. 141/2001, p.7, cuprins în vol.: Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, pp. 44-59; http://www.academia.edu/35663604/METAFIZICA_LUI_NAE_IONESCU_IN_UNICA_SI_IN_DUBLA_EI_INFATISARE .
7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I, sau http://www.scribd.com/doc/190130281/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Vulcanescu-despre-spiritualitatea-romaneasca-interbelica. Numărul July-August 2003 a fost al patrulea număr al revistei (cu numere duble) la care îmi începusem în 2003 colaborarea. In 2002 pe internet se puteau deja citi pe primul meu site articolele publicate prin revistele din țară (vezi M. Sârbu, Despre Isabela Vasiliu-Scraba, în „Jurnalul național” din 3 iulie 2006, la rubrica „Astăzi e ziua ta” https://fr.scribd.com/doc/234898140/DespreIsabelaVasiliuScraba ). Se putea citi, de pildă, articolul Mântuirea prin trecerea în virtual, din rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148, iunie 2001, pp.6-7; URL https://fr.scribd.com/doc/190131810/IsabelaVScrabaNaeMantuire a cărui variantă mai extinsă a fost publicată pe hârtie sub titlul „Tăcerea descriptivă” a lui Nae Ionescu de revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, în nr. 273 din ian. 2014, pp. 15-16-17. Din acest eseu al meu, un jurnalist a preluat (într-un context nepotrivit în care pusese la grămadă citate privitoare la  mântuirea creștină alături de citate despre făptuirea unui creștin sau a unui ateu oarecare în lumea fizică) ideea cuprinsă în titlu (că mântuirea s-ar putea întâmpla „prin trecere în virtual”), fără a înțelege nimic nici din eseul meu si nici din nota redactată de îngrijitorul cărții „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut” (Ed. Humanitas, 1992, p. 150). Cioran observase că filozofia nu e accesibilă jurnaliștilor, ceea ce se vede și la jurnalistul care copiază din nota lipsită de sens (aparținându-i editorului si nicidecum lui Mircea Vulcănescu) că „mântuirea prin trecere în virtual” ar fi „corelată celeilalte operațiuni, care este creația”. După cuvântul „creație” editorul Alexandru Badea pusese două puncte urmate de „căderea în cosmos”. După editorul lipsit de cultură filozofică, funcțiunea „mântuirii” ar avea drept corelat o „operațiune”, nu alta decât „creația căderii” (sic!). Aceste nonsensuri apar citate de jurnalist ca aparținând ori lui Mircea Vulcănescu, ori lui Nae Ionescu. La alegere.
8. vezi Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în vol.: Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filozofică, vol. I, București, 1996, p. 6.
9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a „Vilei Noica”de la Păltiniș, în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, iulie-aug-sept. 2010, pp. 256-260; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .
10. Din cauza interzicerii în comunism (timp de aproape patru decenii) a filozofului Mircea Vulcănescu, al cărui nume prohibit n-a putut fi citat de Noica nici în Rostirea filozofică românească (1970), nici în Creație și frumos în rostirea românească (1973) nici în Sentimentul românesc al ființei (Ed. Eminescu, 1978) sau în Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (Ed. Univers, 1978), în niciuna din lucrările sale publicate în anii șaptezeci (vezi Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere biobibliografice, RCR Editorial, București, 2011, pp. 30-31) s-a crezut în mod eronat (eu însămi căzând în această eroare) că filozoful de la Păltiniș n-ar fi vrut să-l invoce pe prietenul și maestru său din toate cărțile purtând în titlu cuvântul „românesc”. Este meritul acad. Alexandru Surdu de a fi spulberat pentru totdeauna astfel de păreri nefondate subliniind în cartea sa (publicată în anul centenarului nașterii lui Noica) faptul că Noica a recunoscut întotdeauna influența lui Mircea Vulcănescu asupra gândirii sale. Lucru devenit în comunism un „mare secret” numai și numai din cauze independente de vrerea lui Noica.
11. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost anul „Mircea Vulcănescu”, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, Serie nouă, aprilie 2000, pp. 4-5, sau http://www.scribd.com/doc/190130676/Isabela-Vasiliu-Scraba-Anul-1983-a-fost-Anul-Mircea-Vulcanescu .
12. vezi Mircea Vulcănescu, Ortodoxia și Apusul după Berdiaev, articol publicat în două numere din „Cuvântul” apărut în august 1932. Acest articol a fost inclus în volumul Mircea Vulcănescu, Posibilitățile filozofiei creștine, București, Ed. Anastasia, 1996, pp. 99-109.
13. Inițiatorul tipăririi operei filozofice rămase de la Nae Ionescu a fost matematicianul Octav Onicescu, întrucît autorul “nu-și făcuse niciodată o problemă din publicarea ei”(vezi Mircea Vulcănescu și Constantin Noica, Introducere la vol. Nae Ionescu, Istoria logicii.1929-1930, ediția I-a, 1941, ediția a II-a, 1943, ediția a III-a, Librăria românească din Paris, 1989, ediția a IV-a, Ed. Humanitas, 1993, p. 18.). In Introducerea scrisă de editori la Istoria logicii.1929-1930 este pentru prima dată înfățișată toată bogăția unei opere filozofice constituită în aproape două decenii. Foarte probabil această parte îi aparține lui Mircea Vulcănescu. La vremea terorii ideologice din comunism, prezentarea unei fațete a gândirii lui Nae Ionescu de către Anton Dumitriu în Istoria logicii (operă de referință editată și peste hotare) a fost un act doveditor de mare curaj. Dar si un gest de admirabilă probitate intelectuală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre filozoful și logicianul Anton Dumitriu, conferință transmisă de Radio România Cultural pe 11 aprilie 2000).
14. Încă de prin 1931, când C-tin Rădulescu-Motru (ale cărui idei fuseseră criticate de pe poziții naeionesciene în teza de licență a lui Paul Costin Deleanu susținută în septembrie 1930, vezi vol. P. Costin-Deleanu, Ideea Românească, Criterion Publishing, 2007, pp. 31-64 și pp.199-241) și-a întețit atacurile împotriva non-conformistului filozof Nae Ionescu – înconjurat de o “admirație aproape frenetică”, în primul rând de studenți, dar nu numai de ei (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu. 30 de ani de la moarte, cuprins în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, Crestomație de G. Stănescu, 1998, p.154) -, Mircea Vulcănescu a alcătuit memoriul Activitatea culturală universitară și extrauniversitară, în anii 1920-1931, a conferențiarului universitar Nae Ionescu. Însăși tipărirea cursurilor lui Nae Ionescu la care se angajase după „otrăvirea Profesorului” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea, în rev. „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, nr.8(56), august 2000, p.43, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ) era văzută de Mircea Vulcănescu o “dovadă (…) împotriva tăgăduitorilor” acestei activități de mare anvergură ideatică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Bucuresti, martie-aprilie 2003, pp.136-139, sau   http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela-Vasiliu-Scraba-Surpriza-ultimului-curs-de-metafizica-al-lui-Nae-Ionescu ).
15. vezi Nae Ionescu, Metafizica II. Teoria cunoștinței metafizice. Cunoașterea mediată. 1929-1930, Prelegerea a V-a, în vol.: Curs de metafizică, București, 1991, pp. 229-237, sau Nae Ionescu, OPERE, vol. II, București, 2005.
16. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mitul păcatului originar în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. “Viaţa Românească”, Bucuresti, Anul XCIV, nr. 10-11, 1999, p. 107-109 sau http://www.scribd.com/doc/191640164/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mitul-pacatului-originar-in-interpretarea-lui-Nae-Ionescu.

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf )

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/