Cu-a dragostei lumină
În fântâna inimii am intrat împreună
şi, pas cu pas, adânc
ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.
Eu, rază de lumină, Tu, torent al cosmosului,
Eu, val neobosit Tu, ţărm al mării mele
când domol şi răcoros, mereu aşteptat şi aştepând,
când furtunos şi înăbuşitor. mereu întregul prelungirii mele.
Cu respiraţia ai atins-o!
O barcă, efemeră sub steaua Luceafărului, călăuză…
Eu, dintr-un timp anume Tu, din acel prezent
– steaua mult dorită. – scânteia inimii mele.
Din ochii tăi am îndepărtat, rând pe rând, norii,
– un zbor de fluturi pe cărările durerii tale curgătoare –
am cules spinii tăcerilor străine
şi ţi-am privit lumina, pornind în larg s-o ajung.
Pe marginea fierbinte a lumii, nu am simţit distanţa,
am construit fundaţia petalelor zidirii noastre,
– copilul unui vis –
am redat inocenţei lumini multicolore
şi albe flori de hoya
în timpul ăsta nemilos de scurt,
un alt timp mai aproape de alţi timpi
– un timp uitat – … Atât de intens îl simţim?
Cu credinţă, speranţă şi dor
– două vase prin care iubirea curge
dintr-unul în altul, un transfer de lumină –
am înălţat copacul vieţii. Un timp pentru toate!
Vocea mea ţi-a activat dorinţa,
prin focul sărutului a gemut templul trupului,
cu roua ochilor am udat rădăcinile,
ridicându-şi ramurile spre infinitul iubirii.
Tu… Eu … o mângâiere
pe-a sufletului durere goală,
în clipa prezentă,
etern
în timpul de ieri.
Două aripi în zborul spre lumină
Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele,
dar ele privesc, la noi, vreodată?
Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om!
Înalţă-mă până la stele, iubitule,
vino în oglinda interioară
din palatul viselor noastre!
Ne vom regăsi
prin ce vei simţi să-mi dăruieşti,
prin tot ce-mi vei trezi.
Mă doare visul nostru!
Pătrunde-n mine şi-n unda vibraţiei
fiecărui gând, cuvânt şi-atingere,
muşcând până la sânge
din ţesutul sentimentului,
acolo unde
nu mai există distanţă
şi curgerea timpului
care să rănească,
umbrind
acel spaţiu nesfârşit
din armonia universului
în care două stele se contopesc,
împletindu-se
în veşnicia unei lumini line,
iubirea sacră,
liberă şi eliberatoare,
devenind nemuritori.
Prin fiecare elegie
– metamorfoza simţirilor noastre –
ai regăsit un râu care-a curs şi curge,
chiar dacă printr-un timp al durerii.
Dacă măcar pentru un moment
ţi-au hrănit sufletul, îmi este de-ajuns!
– Prin atingere şi-adâncă simţire
– un măr aruncat în faţa
unei femei devoalate… ai muşcat mărul -,
tu, raza mea divină,
iubirea ni s-a deschis
şi-odată cu ea dorinţa de sublim,
chiar dacă
starea vremii ne mai indică
ceva nebuloase prin care-ţi înghiţi trăirile.
Fără cuvinte şi reacţii mă laşi,
Înfloreşte-mă cu suflul iubirii tale,
două aripi în zborul
spre lumina visului din noi,
tu o aripă,
eu a doua aripă,
îmbrăţişând etern întreaga lume!
Inefabila forţă, iubirea
Dintr-un timp într-altul,
viaţa şi moartea s-au împletit, amestecându-se,
purtându-şi ecoul morţii
– balada jurământului iubirii – .
Din altarul inimii, departe, mereu mai departe,
îl mistuia dorinţa
ca setea beduinilor din deşert,
un vis ca vântul
pe care-l simţi, dar nu-l atingi.
În stingerea zilei cu sclipiri de argint,
o respiraţie răcoroasă fâlfâie,
ca aripile unui fluture
rătăcit prin umbrele albastre.
Cu sufletul o cunoşti,
dar doar prin templul lui o poţi simţi.
Întinzi mâinile şi le retragi, înapoi, goale,
prizonier lanţurilor dintre cer şi pământ.
– Cu dragostea mea o să te înnebunesc,
să fiu eu valul tău, să plutim,
să atingem stări,
să urci deodată cu mine, să curgi,
să ne aştepte lumina la capătul râului.
Vreau visul şi desprinderea de trup,
să-ţi ofer roua florilor,
înflorindu-te, hoya mea!
– floarea ce nu poate fi definită –
Din faldurile broderiei de vise,
roiuri de fluturi îşi luau zborul.
Puţin înfrigurată şi uimitor de frumoasă
îţi şoptea: “Lacrimă de lacrimă mă vei gusta!”
– În zori, în mănunchiul florilor,
lacrimile ei se văd agăţate
ca un semn de disperare.
Sute de lacrimi dulci se desprind
de trupul lor, se luptă cu gravitaţia,
într-un final se lasă dominate
de puterea pământului.
Se desprind greu, dar se desprind!
Fiecare floare din cupă plânge lângă ceva,
plâng, rând pe rând,
până se epuizează toată cupa,
topindu-se,
ca, apoi, să se deschidă-ncet altă cupă
– o poveste în multe trepte,
mereu proaspătă, mereu captivantă -.
În simfonia tăcerii,
fiecare cupă-şi aşteaptă inflorescenţa!
– Acum văd altfel lucrurile şi lacrimile nopţii.
Sunt lacrimile singurătăţii
– o femeie neînţeleasă a adus această plantă
să fie mărturia ei pe pământ -.
Te voi vedea ca hoya înlăcrimată,
cu mare atenţie
te voi culege, lacrimă de lacrimă,
atât de mult vreau
să mă simt în lumea ta din adâncuri!
O clipă trecătoare, gânduri,
imagini fugare, ecouri, şoapte străpunse din uitare,
o melodie pierdută şi regăsită în tine.
– Hoya şi femeia se amestecă, neutralizându-se!
Iubirea, inefabila forţă prin care
se deschid
toate cupele florii pe cerul tău de catifea!
Taina inimii
Printre iluziile din palma cerului
ne continuăm drumul.
Ca prin vis s-a stins acea muşcată albă-nflorită…
Cum este realitatea, îngerule?
– Nu aşa cum ne-o dorim, nu aşa cum este!
Dar lumea cum este?
– Nicicum, prin orice ne complicăm!
Doar iubirea nu se complică,
ea, pur şi simplu, curge,
fluviul acela de lumină care ne inundă.
– Se complică şi ea, în trepte vine,
ca să urci, te complici!
Acea parte regăsită în tine iubeşti în om?
– Iubesc ce el nu ştie despre el,
felia lui lipsă este în altă parte,
în noi rămâne veşnic un semicerc!
Taina lui, cheia spre tine!
Cine l-a creat şi de ce a creat,
cine l-a deschis şi de ce a deschis cercul?
De unde venim, cine suntem,
cui îi aparţinem, încotro ne-ndreptăm?
– Nu ştim de unde venim şi nici nu vom şti,
nu ştim cine suntem, dar purtăm un nume,
nu ştim cui aparţinem, dar aparţinem totuşi,
nu ştim unde ne-ndreptăm, deşi mereu ne trecem!
În umbra noastră, ascunse sunt porţiuni din noi
– constelaţii de trăiri din timpuri – .
Vino cu mine, iubirea mea
e cheia pentru poarta temniţei tale!
Vino cu mine, în zborul spre paradis,
împreună suntem o singură pereche de aripi!
Unirea lor – o taină a vieţii
O lacrimă cât un bob de rouă eşti,
O lacrimă de hoya, nedefinit de frumoasă,
asemeni florii sfinte
ce înfloreşte dulci lacrimi în noapte!
O continuă uimire – suav şi delicat parfum,
subtile înflorescenţe!
Adoră soarele!
Povestea ei începe după miezul noptii.
În zori abia se vede – multe lacrimi –
o floare ce nu-nfloreşte la toţi!
Pe marmura pervazului
lacrimile ei m-aşteaptă.
Ai grijă de floarea din inima ta!
În sunetul ţiterei, ciupite de adierea zefirului,
roua florilor îşi picură dorul necunoscut.
Orice speranţă îşi are o desluşire,
orice credinţă un suspin,
orice revărsare o clipă de repaos,
orice tăcere un îndelungat ecou!
Omul îmbină toate iubirile – este un tot –
Un vis îşi caută toate poemele.
Un timp dintr-un timp, un timp neatins!
Magică noapte – un cântec prelung cheamă
soarele la-ntâlnirea cu luna,
Unirea lor – o taină a vieţii…
în tine e răspunsul, caută-l!
—————————–
Irina Lucia MIHALCA
București
19 martie 2018