Irina Lucia MIHALCA: Veșnicia iubirii (versuri)

 

Dincolo de ape

 

Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.

 

Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.

 

Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.

 

Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.

 

Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?

 

De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!

 

Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.

 

Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni…

 

Drumul viselor

 

În taină, inima trăieşte povestea infinitului.

Ochii, o, da ochii! Punctul de întâlnire al iubirilor.

O zi de neuitat, năucitoare,

cum nici nu ai visat,

plină de iubirea nebună.

 

Miraculoasă zi!

La graniţa ei, o clipă, o clipă doar,

timpul s-a oprit în loc,

gândurile plutesc prin aer,

curg pe pământ,

dansează prin foc

şi se aşază în aşteptare.

 

În urmă priveşti, cenuşa amintirilor fumegă încă,

o luminiţă de jar respiră molcom,

răspunsuri aduse la lumină

zac în adâncuri noastre,

prezentul de atunci

pâlpâie mângâietor acum,

amintirile se ridică lin,

asemeni aripilor

de păsări, sau, poate, de îngeri.

 

Un strigăt pătrunzător reverberează în eter:

– Tu, iubirea mea eternă! Tu, Vis de nevisat,

 înveşmântat în nesaţul perpetuei căutări, 

 a dorinţei nicicând atinse.

 Tu, nobil gând şi faptă de iubire,

 tu, crăiasă a visului meu! 

 Te iubesc, dincolo de ce pot

 să gândesc ca măsură, 

 până dincolo de hotarele lumilor!

 M-ai cotropit cu iubirea ta.

 Tu, Vis de nevisat, venind 

 din moartea mrejită din cenuşa 

 unei existenţe 

 arzând fără de speranţă!

 Tu cine eşti şi cum te cheamă?

 Tu, ce-mi torni în suflet bobiţe 

 din opiumul aburind

 a aromă de nebunie,

 a unei iubiri nicicând întâlnită!

 Eşti tot ce mi-am dorit 

 şi nu am avut parte până acum.

 Cum te cheamă şi de unde-mi vii? 

 Ce simplu se scrie: fe-ri-ci-re

 şi cât de greu se-ndură.

 

O îndelungă visare, timpul s-a oprit în loc,

clipe încremenite stau şi aşteaptă,

suspendate într-un balans

de o culoare calmă,

tămăduitoare.

 

Sufletul inocent se încarcă,

ochiul se odihneşte.

În căutarea vocii, în lumina liniştii,

gândurile sedimentate

devin mai limpezi.

 

Într-o frumuseţe simplă, înălţându-şi privirea,

ca o boare,  în aerul gol, estompate,

prin saltul lor, dispar umbrele,

îndoielile, învolburările,

regretele, zbuciumul,

chinul,

zgomotul.

Seva vieţii urcă

în noul corp necunoscut.

 

Dumnezeu ne trimite îngeri!

 

Fericire atinsă…

 

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieții,

la chemarea umbrelor adormite,

poemele scrijelite pe trupul ei

încremenesc timpul.

 

Un vis inspirat din repetare, fragmente de inserții,

gesturi pictate

în aerul care vibrează,

o mână cuprinde pe alta,

un vis în care te pierzi, renăscându-te.

Un strigăt de disperare.

Aștepți clipa în care îngerii îți vor vorbi.

 

Dincolo de ape, în tărâmul în care limitele dispar,

suntem călători prin contururi de vis,

prin contururi de realitate.

 

Cuvintele solare, proaspete, exuberanțe,

nedespărțite de trup, frenetice,

își poartă aroma trupului.

Din miezul lor fierbinte freamată,

de sub ruinile gândului țâșnesc,

își întâlnesc dublura,

cetăți de vis scot la lumină.

Totul este viu, strălucitor, palpabil, carnal.

 

Nu știi cum și nu știi când

o poartă de lumină ți s-a deschis în suflet,

lăsându-te să vezi

ceva ce nu mai credeai că există.

 

Zâmbea și te-a atins cu o curiozitate atât de dulce,

s-a uitat la tine a mirare, dar și a bucurie

că te-a văzut și te simțea.

Când te-a atins,

o conexiune ai simțit,

ca o comuniune de nedesprins,

de parcă erați legați și născuți odată.

 

Între două puncte se ascunde totul.

Un nume de alint din lumină, două diamante negre

responsabile cu cea mai luminoasă invitație

– de a păși pe o cale nicicând găsită,

cuvinte ce-ți exprimă sufletul, așa cum este dat,

un zâmbet și un râs despre care

nu știai că

mai poate exista în lumea

de care tocmai ai hotărât să te despărți.

 

Când nu mai credeai că există

cineva care să poarte veșmântul croit de visul tău,

ai luat o decizie – să nu mai cauți

și să pleci încet-încet,

dar, uite, dintr-odată, o vezi înveșmântată cu el

și-i vine perfect!

 

Nu ți s-a mai întâmplat

și încă stai și te freci la ochii sufletului și-ai inimii,

întrebându-te de-i adevărat

și nu o nălucire sau o încercare.

Îți acordezi simțurile

la trăirile și vibrațiile trimise,

atât de dramatic simțite uneori,

o recunoști pe cea pe care-ai căutat-o o viață,

și te  întrebi mereu: De ce? Și-abia acum?

 

Da, o iubești… așa, cu toți fiorii de iubire neîncrezătoare, câteodată,

și-ți trece teama când este lângă tine, cu tine,

și-i vezi zâmbetul și ochii strălucind

mai mult decât orice poate fi pus în comparație,

și râsul de copil fără de prihană…

și nu te  mai saturi,

și visezi din nou anesteziat

de aroma opiului iubirii ce i-o porți,

și-i mulțumești,

și nu mai poți să-ți dorești altceva

decât veșnicia iubirii.

 

Fericire atinsă cu vârful degetelor…

––––––––––––––

Irina Lucia MIHALCA

București

24 ianuarie 2018