Păstrează-mă, păstrează-mă…
Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,
prin taine, prin umbre, prin noapte,
prin doruri, dureri, lacrimi,
prin sensuri, non-sensuri,
prin mări revărsate,
prin focuri,
prin furtuni, adieri,
prin ploi şi prin ape,
cutremurat intri-n adâncuri,
înfrigurat escaladezi everesturi.
– Păstrează-mă, iubirea mea,
păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,
de tine am nevoie, de tine!
Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,
mătănii adunate, înşirate, numărate,
iubire prelinsă din muguri de aştri
în năvalnice inimi,
nu ştii ce se întâmplă cu tine,
nu ştii ce e-n clipa ce vine,
nu ştii ce în urmă a rămas,
nu ştii ce-a fost rău,
nu ştii ce-a fost bine,
nu ştii de ce tăcerile astea,
nu ştii de ce clipa e grea,
nu ştii ce se pierde,
nu ştii ce rămâne.
În vise şi-n gânduri,
la ceas de noapte, te strig:
– Noi ne iubim, iubirea mea,
nu vreau să mai pleci,
mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!
Înspre lumină deschidem ferestrele,
un dor îngropat de milenii,
un soare-l aprinde la poarta tăcerii,
iubirea ta, iubirea mea,
scrisă, rescrisă,
din cer dăruită,
ne-mprăştie,
ne-atinge,
ne uneşte,
ne mistuie,
aproape, departe,
fără timp, fără hotar,
prin roua din pleoape şi stele,
un fir de izvor,
o curgere lină
ne-opreşte, în zori, clipa.
Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,
trăiri frenetice, uitare de sine,
rotiri de planete, revelaţii,
splendoare de lumi,
de simţiri,
de guri însetate,
de trupuri flămânde,
de inimi-ntregite,
în noi ceruri,
spre noi sensuri,
mărind cercul,
străbatem universuri.
– Păstrează-mă,
păstrează-mă, iubirea mea,
în liniştea vieţii,
de noi avem nevoie, doar de noi!
Tot ceea ce cauţi
Ploua şi erai îndrăgostit în toamna
care arăta mereu aceeaşi,
toamna în care mereu vă întâlniţi.
Timpul vă visează fericiţi,
păziţi de îngeri şi unicorni,
primind darul iubirii şi-al vieţii
un sentiment de pace totală vă cucerește.
– Am văzut cu ochii tăi, am simţit cu inima ta,
ceea ce căutam era, acolo, în mine,
voiam să le-ntâlnesc
şi uite aşa ai apărut – de unde nu ştiu -,
şi pentru că ai în tine
ceva ce nu te lasă să fii liniştită
sau care caută acel liman al liniştii depline.
Alerga năucită prin tine,
prin provocările visurilor tale,
trecutul şi viitorul curg circular,
se interpun, intersectându-se,
uneori schimbându-şi sensurile.
Există o lume reală şi inconsistentă,
dar şi una imaginară şi adevărată,
cunoaşterea are falii întinse.
Tot ceea ce cauţi e în tine.
– Suntem în acelaşi vis,
mereu mă aduci acolo unde sunt eu,
ai ceva de la mine, când te privesc
mă pierd în tine, în mine însumi
şi nu mai ştiu decât că te vreau,
în tine l-am simţit pe Dumnezeu.
Absenţa ei o resimţi acut,
cu trecerea timpului
tot mai puternic o percepi a ta,
în minte-ţi vin fragmente
din chipul ei transformat,
te miri când le rememorezi,
uneori avea până la identitate chipul tău,
ţi-ai adus aminte de-o zi superbă,
aţi mâncat la un restaurant
(astăzi închis, ca multe alte locuri
pe unde-aţi trecut),
o rază de lumină i-a traversat faţa,
nu i-ai spus nimic,
a zâmbit trist, visător.
Avea faţa ta din lumea feminină,
fragilă şi vulnerabilă ai simţit-o atunci,
se rupea de realitatea imediată,
era Ea din străfunduri,
o frumuseţe aparte,
fata pe care ai cunoscut-o cândva,
fata de care eşti iremediabil legat!
Fluxul timpului se împleteşte
cu paşii lăsaţi pe străzi, pe alei,
ţi-a plăcut glasul ei infantil, melodios,
te pierdeai cu privirea-n ochii ei,
erai fericit şi, culmea,
ţi-era dor de ea
şi când îi ţineai mâna-n mâna ta.
– Să nu mai uiţi,
te iubesc, jur pe buzele tale! – i-ai spus.
Vis de nevisat
Emoții tăinuite.
Ca roua de pe iarbă, versul ei
coboară pe suflet.
O simți în secunda de viață când este lângă tine,
când nu este, te doare.
Ți-e teamă să nu te trezești.
Ai îmbrăcat-o cu veșmântul visului colindat o viață,
în căutarea ființei căreia i se va potrivi.
Consecințele? Sunt vizibile, le resimți, încă,
dar, uite, a apărut ea!
Și la ce timp?!
Da, te-a schimbat, te-a transformat!
Ai simțit cum, te cotropește iubirea ei minunată,
cum respirația ți se accelerează când o vezi,
cum ți se dilată pupilele
pentru a o extrage din mulțime,
să o cuprinzi
cu unda de iubire plecată din inimă,
cum te trezești nopțile să stai de vorbă cu ea,
cum arșița și durererile ei
îți provoacă, instant, arșiță și durere,
cum te rogi la El să ți-o lase,
pentru că trebuie
să știe și El – nu? – ce este iubirea,
pentru că nimic nu se compară
când te întorci din ultima călătorie,
pe oceanul numit viață,
cu hulpava căutare a speranței luminii,
a farului numit iubirea cea curată,
când gustul iubirii îți șterge
memoria
tuturor altor gusturi,
când dimineața cauți, cu mâna în pat,
să pipăi Visul cel de nevisat,
când nu mai vezi alt viitor decât
cel robit de iubirea
nicicând găsită și-avută până acum.
– Și tu, divino, atât de Zeiță, drapată
în veșmântul croit,
este mult prea puțin spus
față de ceea
ce simte sufletul, acum! – îi spui.
Culcată pe brațul tău îi simți
respirația molcomă, a alean, a iubire.
– Da, Visul meu de nevisat! Tu ești
împărăteasa gândurilor mele!
M-am transformat și-ți mulțumesc,
și-ți voi mulțumi,
atât cât voi mai zăbovi pe aici,
pentru că, uite: am descoperit
ce este, cum poate fi și simți iubirea.
Încă, îți mulțumesc! – îi șoptești.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
24 octombrie, 2018