Prelucrare grafică: Irina Lucia Mihalca
*
Un răsărit pe un întins de ape…
Un răsărit pe un întins de ape…
Cimitir de ape? Naufragiaţii se pierd
pe valurile uneori, furtunoase.
Eşti aşezat între virgule, undeva la capăt.
Mereu îţi găseşti unul
ca să poţi trece mai departe.
O torţă de lumină porţi cu tine,
trăind în două lumi.
Ce se ascunde între două puncte?
Nu există niciun semn de circulaţie,
nimeni nu ştie încotro s-o ia.
Unu-doi, început-sfârşit, deal-vale,
axă de noduri, echilibru,
mijlocul cărării. Unirea.
Între viaţă şi moarte
se pune virgulă, totuşi.
Stând pe aceeaşi corabie,
unde e timpul
creionat în spaţii ideale?
E timpul sfârşitului nostru?
Nu, doar un timp!
Nedespărţiţi de Cer, să bem din apa iubirii,
să dăm sens vieţii, dând viaţă din viaţă!
Predestinare. Pentru o fâşie de timp
o eşarfă cu care m-ai învelit.
Toate îşi au ceasul lor.
Sentimente renăscute, ardente, răscolitoare,
ies la lumină, topindu-ne în ele,
niciodată stinse, niciodată pierdute
prin timpuri, spaţii, gânduri, trăiri
– ceva din tine strigă,
te sfârtecă cu totul -,
măsură ta nu mai are limite,
tranforma totul în tine.
Nu ai putea trăi
mereu îmbătat de frumuseţea ei,
nu poţi trăi aşa, cu un torent de stări
care năvălesc asupra ta,
puterea cu care transmite
e peste măsura ta, mult prea puternică!
Ceea ce trebuie să trăiască, va trăi,
ceea ce trebuie să crească, va creşte,
ceea ce trebuie să se zidească, se va zidi,
ceea ce trebuie să se întindă, se va întinde,
ceea ce trebuie să se sădească, se va sădi,
ceea ce trebuie să se stingă, se va stinge,
ceea ce trebuie să respire, va respira,
ceea ce trebuie să moară, va muri.
Timpul e totul, îşi poartă
speranţa
plutind prin viaţă…
Ciudată clepsidră
Frămânţi cuvintele
dospite-n arderea inimii,
lacrimi se preling prin cioburi,
raze de lumină
reflectă scântei deformate
de tăişul sticlei,
cercuri noi se deschid.
Ciudată clepsidră!
Incertitudinea ta, un bulgăre
ce zace-n stare latentă,
la o uşoară adiere,
privire sau şoaptă a minţii
se va rostogoli
în abisul mlaştinilor
din meadrele Styxului,
un tăvălug ce va târî
prin focul patimii,
în ceaţă şi umbre,
amintiri calde,
lumină şi zâmbet,
spre a uitării lui Lethe…
Suntem călători
pe cele cinci râuri
spre Lumea de Dincolo.
Clipa de taină
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,
acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,
din prezentul rostuit o lumină strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.
Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.
Nesecată fântână cu apă vie!
Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
mângâie cerul, cuprinde abisul.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,
topeşte totul în jur.
A înţelege, a ierta…
Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.
În zbor, cu aripi de porumbel,
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
o taină, o taină a iubirii.
––––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
4 martie 2018