Ai văzut lumina întrezărindu-se…
Ai văzut lumina întrezărindu-se
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.
– O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens.
– Sărutul tău mi-ar fi
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister!
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi,
în valul mişcărilor, în dansul sunetului, mă simţi.
Agăţată de tine cu ambele braţe, cu ochii închişi,
avalanşă de stări, frenetic extaz, contrast de culori
în tensiunea dintre lumină şi clar-obscur.
Comunicăm prin inimi, fără cuvinte,
o cale a îngerilor de a spune: “te iubesc!”,
o undă de lumină pe cursul apei
ne conduce spre cucerirea paradisului.
Ce te-a făcut să ai atâtea îndoieli,
să nu poţi deschide ochii întredeschişi,
crezând, cumva, că vei putea să vezi?
Te descoperi şi vezi
tot mai mult din taina lumii,
am fost cu tine
din prima clipă în care-am venit aici.
– În glasul tău vuieşte marea
şi cerurile amuţesc, spunându-mi pe nume!
Care sunt lumile în care vrem să respirăm?
Suntem un strop din iubirea infinită
răsfrântă peste lumi,
cu tine nu există nici început, nici sfârşit.
Începe să se ridice cortina poveştii din visul adus,
deschizi lumina, întorci universul,
o literă tare, chirilică, se strecoară-n peisajul vieţii.
Unde mai găseşti fereastra când totul e deschis?
Parcă visele vieţii întregi ţi-au răscolit existenţa…
Corabia de vise
Străbaţi furtuna deşertului
în căutatea celei care ţi-a răscolit visele,
noapte de noapte,
cascadă curgând în carnaţia coapselor răsucite
din unda de dragoste.
Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii,
de primul pas prin oglinda lungă
în care coridorul întunecat
transformă realitatea într-un sărut
şi-n aripile sufletului prin care pluteşti.
Nu ai uitat privirea întâlnită
şi-acele linii curgătoare
ce duceau spre ea
cu-atât de mult timp în urmă.
Toată speranţa ţi-e în aşteptare,
punctul de pornire al iubirii eterne.
O viziune, dincolo de tot ce-ai contemplat,
ţi-a fost de-ajuns să o iubeşti,
o înmugurire repetă crisalida,
în timp ce durerea ţi-e greu de suportat.
Prin focul trezit,
trecători suspendate în spaţiu
se îndepărtează cu fiecare popas.
Pentru ea
visul tău zăboveşte,
adâncit în zidurile sfinte din inima ta.
Nisipul, strălucitor ca diamantele,
respiră în aşteptarea brizei
ce va spăla lacrimile tale.
Şi totuşi visul continuă,
te afli la jumătatea drumului
spre râul ce curge
în oceanul de lumină,
doar pădurea de cuvinte
tremură de teamă, îngrădită în noapte.
Numeri orele durerii
şi secundele chinului prin care,
într-o linişte virgină,
ţi se derulează imagini dulci-amărui.
Te-ntrebi “cât arată măsurătoarea apei?”,
acel timp în care
orele se măsurau cu o clepsidră.
Fiorul melodiei îţi scapă,
simbol şi serenadă, gardenia din părul ei
– floarea sufletului -,
mireasme subtile persistă în tine.
O inimă rănită plânge,
priveşti stelele şi respiri aerul nopţii
– Abisul fecundând veşnicia Tăcerii –
până când auzi un cântec de leagăn,
fantoma ei în fiecare cadenţă
şi vibraţia adusă de vocea ei
sub un cer adăpost.
Simţi atingerea Cerului?
Te urmează în vis…
Departe, dincolo de visul tău
În miez de noapte,
întunericul te-nvăluie.
Prin aburii uşori
ce-ascund albeaţa lunii,
şoapte tandre se-aud,
gândurile dorm
şi stelele sclipesc.
În sunet pierdut de flaut,
la înălţimi ameţitoare,
fără bariere,
ca-n dansul cocorilor
cu aripile larg deschise,
te-arunci printre astre.
Totul e posibil, lumea din noi
şi lumea de-acolo
sunt, parcă, una şi-aceeaşi.
Departe, inima îţi fuge
să mă cuprindă.
Dincolo de visul tău
ai păşit să mă găseşti,
văluri palide îţi bântuie teama,
Dând deoparte
ramurile înflorite de prun,
intri în grădina mea,
Odată cu ultima speranţă,
ca bambusul înălţat spre cer,
între tăcere şi sunet
apare mireasma prezenţei mele.
Un murmur dulce pluteşte,
între noi, în derivă
– petale de azalee şi lotus – …
Simţi atingerea mea senină
în timp ce ochii noştri
se-ntâlnesc şi strălucesc?
Cu lacrimi în ochi
eşti copleşit
de iubirea din mine,
dincolo de tot ce ştiai că există,
singurul semn e cel al tăcerii.
E pentru prima dată când
ai vrea să te pierzi,
rămas în visul nostru!
În zori, suav, şoptesc inimii tale:
– E timpul să pleci!
–––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
13 februarie 2018