Din fâlfâirea aripilor
La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.
Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează
semne ascunse,
avertismente, simboluri,
în agitaţia celor mai fragile frunze,
în şoapta copacilor,
în inima pietrelor,
în forma şi culorile norilor.
Treptat descoperi o limbă pierdută,
improvizată, ţesută
cu răbdare şi transparenţă.
Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,
melancolia îngerilor o duce departe.
Un joc colorat în care dansează
lumina veşniciei.
O armonie răsună la porţile raiului de neatins,
ce vrei să-l cucereşti.
O lume fără timp,
fără durere, fără tristeţe,
o buclă în care totul este prezent.
Un râs zglobiu irumpe,
un râs de copil hărăzit iubirii.
Suflet nemărginit ca iubirea visată,
ca iubirea dorită.
Nu ştii unde,
nu ştii cum, nu ştii când
ai ajuns sa fii surprins de fericire.
Lumina te întâmpină
în pragul eternităţii – două sunete originale
pentru apa pură şi proaspătă.
Dincolo de tine… mult mai departe
Cuvinte din cuvinte, misterioase, ritmice,
înaintează către necunoscut,
pe orbita vieții, între două focare,
se mișcă,
fixându-și elipsa.
Dintr-un potir, ca sucul sâmburilor de rodie,
picăturile de sânge rescriu în neant
un alt început
în calea căutătorului.
Din înalt, în privirea ta alunecă reamintirea
a ceea ce nu a fost, dar trebuia să fie,
te-mpinge să faci un nou pas,
ferm, larg,
seducător și riscant.
Un început s-ar putea încheia oriunde.
Vis parfumat ca o absență,
prezentă în zâmbetul ei.
Ți-e sete de ea. Ți-e foame de ea.
Are o puritate care te înfioară,
o liniște care te neliniștește,
și înger, și madonă.
Păstrezi aurul
și aureola unor amintiri
care te însoțesc din ce în ce mai dureros.
E regăsirea ca suflarea înmiresmată
după un sărut uitat cândva
și amintit acum.
Ca un soare arzi pe dinăuntru.
Scrise pe trup îi sunt amintirile
de o frumusețe volatilă.
E ca un început cu un copil sau un duh,
e ca o scrisoare lăuntrică,
ca un suflet în criză.
Slobozit din nisipuri, meleag necunoscut,
totul crește spre moarte
și el știe asta.
Totul se mișcă, coboară în umbră,
fără întrebări, fără răspunsuri,
sosindu-i ceasul spre descompunere
și el știe asta.
Avea aproape tot ce dorea,
dar nu ce-și dorea el.
Între bezna iernii și lumina toamnei
își petrecu viața,
după ce se prăbuși.
Singur la masa tainelor. Chiar dacă, uneori, cuvintele
nu se contopesc total, ceva le unește.
Când știi prea multe îți rămân atât de puține.
O melodie coboară lin. Notele se succed
ca un ecou distant, contrastant
și totuși unificator.
Neliniștea îi apăsa pe tâmple.
Eliberat, timpul curge între vis și muzică.
În reflexele argintii ale lunii,
fire verzi de iarbă
îi cresc pe brațe, pe umeri, pe buze,
pe pleoape și-n golurile lui.
Pe un mal de apă, răsărit din casa sunetelor needitate,
ca un clocot, un strigăt pătrunzător
îi trezește pe cei adormiți, suind la Ceruri:
– Năruiește-mă, Doamne, în iubirea ei
și arde-mă cu jarul din ea,
să-mi rămână arsura dragostei
ca stigmat veșnic al iubirii!
Năruiește-mă, Doamne, în brațele ei
și fără de suflu să rămân
în strânsoarea lor de fermecată iederă
a iubirii zămislitoare!
Pune-mi, Doamne, capul între hulubii ei,
acolo s-adorm, în gânguritul ei dulce,
așteptând, așteptându-Te!
Zăbovește-mă, Doamne, în ochii ei
de diamante negre,
să-mi lumineze veșnic drumul
în Iubirea cea fără de măsură!
…………………………………………
Amintirea se limpezește, ca apa răcoroasă.
În liniștea lăsată, o aripă îți înconjoară umărul,
în mâini îți cuprinde fața,
recunoscându-te. Un dans în tăcere.
Un sărut cast, sub tâmplă, înspre ureche.
O tresărire și o lacrimă duioasă,
lumina preschimbată-n flacără.
În ochii tăi au înflorit visele
cu miresme de primăvară netrăită.
Tainic izvor, nemuritoare apă!
Privindu-te, în adâncul tău a sărit ea,
drumul spre ieșire
nu-l mai caută,
ești ceea ce știa demult-demult.
Iubirea ți-a cuprins inima cu mâinile ei.
Fereastră spre noua lume
Sunetul pianului răsună
în jurul meu,
îl simt aproape, amplu,
puternic şi delicat,
mă cheamă, m-aşteaptă,
intrările
şi ieşirile respiră
prin fiecare notă suplă,
prin alungiri,
ecouri, reverberaţii.
Cufundă lumea-n tăcere.
Alunec şi rămân cu el,
e parte din mine
în notele ce se leagănă
să m-adoarmă.
Niciun sunet în plus.
Trezită într-o mare de alb,
privesc în jur,
perdeaua flutură
la ferestrele larg deschise.
Lumina împânzeşte
toată camera lungă
şi trandafirii
albi, surâzători,
par să se bucure de ea.
Lângă vaza cu flori
este o cheie,
nu ştiu la ce foloseşte.
Merg mai departe.
Undeva, retras,
dar nu lipsit de lumină,
pe o măsuţă este un carnet
cu coperţi aurii.
Îl deschid,
nu înţeleg niciun cuvânt,
doar nişte semne frumos pictate.
Lângă carnet, o pană de scris.
În faţa ferestrei stau desculţă,
într-o cămaşă albă,
subţire şi largă,
uşor transparentă,
legănată de adierea brizei,
şuviţele rebele ce-mi cad
pe umerii dezgoliţi
sunt în completarea
undelor sonore
ce curg din claviatură,
parcă se joacă şi ele
în adierea caldă.
Simt miresmele primăverii,
schiţez un zâmbet,
îmi place.
Acel sunet albastru,
inconfundabil,
mă pătrunde,
mă simt vie şi toată a lui,
un fulg
alături de vântul
ce mă-mbrăţişează
şi soarele ce mă sărută…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
22 noiembrie, 2018