Departe, tot mai departe
Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.
Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.
Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.
Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.
În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate…
Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.
La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
– celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.
Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!
Frunze, frunze pe cer se rotesc
Frunze, frunze de toamnă
zboară în amintirea primăverii trecute.
Sub soarele molcom,
copacii renăscuţi la viaţă,
iarba verde şi câmpul de flori.
Uneori, liniştea cuvintelor rănite
e unica salvare
a primăverii florii de cireş,
uneori…
Picături de vis din vis,
oglindă concavă,
un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,
rătăcesc prin univers,
căutând iubirea.
Dar unde sunt toate acum?
Se întunecă cerul, vântul melancolic
pătrunde în ceaţă.
Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,
risipită pe cerul unde
trec nori şi stoluri de păsări.
Dincolo de marginile vieţii,
prin carnea cuvintelor,
poemele scrijelite pe trupul ei,
împrăştiate de furtună spre luna pictată,
fixează eternitatea clipelor
la chemarea umbrelor adormite.
O pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Cerul şi ploaia, râul şi vântul
mângâie arcuşul, naşte cuvântul,
smulge durerea din floarea tăcerii,
plânge vioara în liniştea serii,
un vis inspirat din repetare
un vis în care te pierzi, renăscându-te.
Sufletul strigă: – Vreau să iubesc!
Ce păcat – vara, o frântură
şi-apoi fermentează în sânge!
Un strigăt între două tăceri.
Cad frunzele, zac adormite,
primăvara mi le aduce înapoi,
pline de tristeţe.
Un ciclu scurt de viaţă, ars,
încearcă să-mi amintească de inimă,
cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,
din pietre şi taină,
ca o punte între cer şi pământ
în orele clepsidrei.
De dincolo de cuvintele întinse
pe fire de nisip, stăpânii timpului.
În întunericul cel mai deplin
este adevărata Lumină.
Ascunsă, condensată cât o mie de sori,
este în noi. Dormitează.
Doar cel care-şi doreşte cu ardoare
o poate trezi. Lumina vine,
în inima curată coboară.
Pe firul gândului meu tresare inima ta,
fiecare atingere
propagă un nou sunet.
Cu mine stai
când rămâi doar cu tine,
mulţumind pentru revărsarea de pace.
Furaţi de-un nou anotimp
Ploaia redă seminţei creşterea de viaţă însăşi.
Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?
Cu mine te-opreşti în linişte
pentru a uita de tine,
inima mea e lipită de inima ta,
îţi ascult respiraţia, e-aceeaşi ca a mea.
Umbrele cad în adâncurile acestui preludiu.
O mare de sunete! Auzi foşnetul
şi cântul frunzelor ca o trecere prin noi,
în timp ce crengile salciei ne-ating
şi-n dansul lor ne urcă la cer?
Unde eşti? Delir printre ape.
Furaţi de-un nou anotimp
asculţi cum creşte clipa?
O respiraţie ne ridică pe aripi de vânt,
un fluviu pe pagini de dor
este poemul nostru.
Prin dezmierdări de cuvinte, furtună de dorinţe,
tu, femeie-floare, până la carminul fluturilor
îl ameţeşti sorbind lumina
ce curge
din râul de flăcări.
Scăldaţi în soare ne regăsim
în fiecare cuvânt, în fiecare punct,
în fiecare semn
şi spaţiul necuprins dintre ele.
Curcubeul de tăceri amestecă
infinitul cu magia luminii,
locuind oceanul,
izvoarele Cerului ne contopesc,
se-nchină altarelor vieţii,
înalţând ruguri de flori viselor.
Cu mâna atingi
culorile răsăritului şi-ale apusului.
Tot ce ştim acum – cuvintele rămân în noi
pentru toată viaţa! Nu pleacă, continuă să păşeaşcă
cu noi în tăcere, asemeni celor plecaţi!
Pribeag printre frunzele toamnei
priveşti copacii,
străbaţi o stradă lungă,
simţi şi pătrunzi în carne
lumina
din câmpiile
cuvântului incustrat,
în diamant pur poartă un sunet.
Printre tărâmuri de ape
construieşte
contratimpi, accente ritmice, sincope…
În palmă linia destinului
– linia noastră –
o atingi diafan
ca pe o gamă armonică,
ţi-e teamă de pauza
dintre cele două momente,
totul începe să se zbată în tine.
Aşezată acolo unde e cumpăna vieţii
pentru a-i da un sens
intru în tine
pentru a-mi găsi locul.
Simţi că te pierzi şi regăseşti,
în acelaşi timp,
cuprinzându-mă.
Priveşti în ochi durerea
şi laşi pe cineva să te iubească.
Uneori un semn este doar un semn,
uneori un punct este doar un punct,
uneori un spaţiu este doar un spaţiu,
uneori un cuvânt este doar un cuvânt.
Dacă lumea este un labirint
unde-i vei găsi harta?- te-ntrebi.
Când Moartea ne cântă
suntem pe-aceeaşi undă.
Deoparte pluteşte Cartea pierdută,
arsă, regăsită, rescrisă apoi.
Un clopot de apă
ni se-nchide deasupra,
în tâmple zvâcneşte ochiul de peşte.
Prin colţii morţii urci pe scara vieţii,
cu fiecare clipă
provoci intervale întinse,
reinventezi comori
să-ţi continui drumul,
dezveleşti adâncul. Acolo eşti viu!
Pe masă, într-o altă lume, citesc pe-o foaie:
– Bine te-am regăsit, iubito!
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
1 septembrie, 2018