Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur, aşteptând toamna,
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii! – îţi spune.
Printre potecile luminate de lună,
Neîntrupându-se, frunzele zboară spre alte gari,
Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii.
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Mereu lumină şi umbră, mereu noi, plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.
Iata, vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odata cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul?
Vei înţelege mai târziu, poate, mult mai târziu…
Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul, şi izvoarele!
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu, arc peste timp şi loc.
Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră, baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă,
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.
Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi.
Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru?
Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului,
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.
Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna.
Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp!
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi?
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi?
Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului!
El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă!
Te iubesc, te iubesc! – îţi spune. Să nu întârzii! – doar atât îţi mai spune.
Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului
Plouă ca în vechile tale poeme,
precum aerul, un abur
ne urmează paşii gravaţi
prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina.
Sunt o vrabie peste care va trece trenul!
Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor,
ne rămân pictogramele interiorului.
Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului!
Eşti prea obosit să mai strigi timpul
ce separă clipa durerii de înţelegerea ei.
Prin umbra nopţii
încerci s-o priveşti în lumina lunii.
Plutind, de dincolo de timp,
frunze răvăşite de vânt,
sângele s-a facut ţărână şi tot nu ai uitat
primul şi ultimul zbor
visat în singura călătorie a vieţii.
Spiralat drum,
mereu primul şi ultimul, la nesfârşit,
încet se va retrage mareea tăcerii
din cuvântul havaya prin care-i cauţi cheia.
Peste ani vom păşi în adâncul pădurilor verzi,
pe ţărmurile cu nisip…
dă-mi mâna, e timpul sa te-ntorci aici!
Pentru că ai crezut în frumuseţe,
mereu o vei vedea.
Pentru că ai crezut în iubire,
mereu o vei simţi.
Pentru că ai crezut în lumină,
mereu te va-nsoţi-n imensitatea cerului tău.
(misterul pe care puţini îl acceptă
din lumina filtrată de trestiile gândului
şi tăcerea ascuţită a gheţarilor)
Fiecarei căderi îi va urma o nouă cunoaştere…
Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet
şi nu le putem atinge,
doar, în vis o putem face!
Le atingem cu inima şi sufletul,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi…
Un val plesneşte-n noapte
E noaptea din noapte, ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă.
S-au plimbat ameţiţi de visul neştiut din ei…
El spuse: – O boală a intrat în lume, în lumea noastră! Totul se duce, se strică, moare.
Nu va mai fi nimic! În geamuri imaginea mea va fi spălată de ploaie!
Sângele meu e stingher fără tine, surâsul tău la fel. Nu va fi mâine, nici ieri! Iubirea va ţipa în oarbe oglinzi. Cândva stăpâneam Timpul, acum nici uitarea nu-mi mai mângâie tâmpla. Copil plutind în lacrima timpului, ţipind după mireasma gândului Ei… Sufletul urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri! Doamne, dacă exişti undeva, nu mă mai face om!
Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii!
Atunci, lumina uitată dintr-o ciudată toamnă va întrupa nălucirea ca un tainic sărut.
Se spune că trecând prin visul zeului te purifici,
în palmă îţi înfloresc toate gîndurile,
uitarea învie din cenuşă, nicio ascunsă uşă nu mai există.
S-au regăsit mai curaţi decît cerul primăverii. Fiecare dintre ei e ecoul celuilalt, regăsindu-se mai tineri decât moartea ce i-a chemat, despărţindu-i. Prin sărutul lor adânc inspirat au sorbit nectarul zeilor, asemeni sărutului pământului cu Cerul, devenit el însuşi cer, mirific ca orizontul în lumina asfinţitului. Cândva au aparţinut viitorului, astăzi, însă, sunt închişi în ziua de ieri.
Lumea îi scapă din mână, timpul se scurge prin lacrima lui.
Nu există îndoială.
E tristă, frumoasă şi vine din Moarte.
Zâmbeşte dincolo de timp şi are pe buzele ei mireasma începutului. Se întoarce să-şi sărute iubitul, de dincolo de timp, în timpul ăsta bolnav… Când apare El, oglinzile explodează,
cuvintele atârnă agăţate, uscându-se în bătaia vântului.
Fragila ţesătură a spaţiului şi-a timpului s-a deşirat, volatilizand barierele dintre sferele visurilor şi lumea reală. Ferestrele lor se lărgesc în lumina ce topeşte totul în jur. Cortina dintre cele două lumi, tăiată în franjuri, acum, dansează în bătaia vântului…
Un val plesneşte-n noapte… Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei.
Sufletul lui urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri!
Când apare Ea vântul toamnei devine vineţiu, frunzele zboară bezmetice. Şoaptele copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei. Pe geamuri apar angelice umbre, e o vreme ciudată, de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte, nici învăţaţii nu ştiu a spune…
Lacrimi se-amestecă prin picăturile de ploaie.
Nu va mai fi nimic! În geamuri, imaginea ei va fi spălată de ploaie! O fată trece prin oglinda timpului.
O amintire-ecou stăruie şi-i cheamă prin lumile întrepătrunse…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
2 august, 2018