Desprindere de primăvară
Primăvara grădina trebuie curăţată,
primenită, împrospătată.
Noile flori vor colora perspectiva,
un aer proaspăt va reînvia natura.
Depinde mult de seminţe, de substrat.
Mi-ai spus să încerc desprinderea ramurilor noastre,
motivul era boala ce a pătruns în tine, în noi.
Ţi-am întins un cleşte perfect ascuţit
să încerci tu tăierea rădăcinilor sau, măcar, a ramurilor.
Încearcă, te rog, să nu laşi franjuri în urmă!
Poate doar aşa, seva se va dilua
împrăştiindu-ne, în neant, petalele sufletului-geamăn!
Poate doar aşa vei uita de dureri,
de golul şi teama ce-au pus stăpânire pe tine!
Deschid o fereastră, lumină şi soare.
În zare, privesc un fluture albastru.
Se-nalţă ameţit
de suave astenii de primăvară,
smulgându-se din vârsta unui timp secat…
Dimineţi cu ferestre de vise
Dimineţi risipite din boabe de rouă sunt oamenii,
înfloresc odată cu razele de soare,
îşi plăsmuiesc universuri, îşi deschid porţile sufletului,
pictând în vise mirări
şi povestind amintiri mai târziu.
După-amiezi de treceri în zbor sunt oamenii,
oscilează pe drumul lor între a fi cer senin,
nori, furtuni,
lumină sau întunericul zilei,
complicaţi sau simpli,
fericiţi sau întristaţi de singurătate.
Înserări printre adierile trestiilor sunt oamenii,
privesc la sfârşitul zilei pământul,
mulţumesc sau nu pentru destin,
sărută fruntea copiilor şi mâna părinţilor,
adorm unul lângă altul,
încălzind cu sufletele jumătatea cealaltă a lumii.
Nopţi cu stele sunt oamenii,
visează răsărituri
ce-şi deschid larg porţile luminii,
ca apoi, tăcuţi, să se retragă
în boabele de rouă ale zorilor.
Dimineţi cu ferestre de vise –
un popas spre clipa de azi, spre ziua de mâine…
Sufletul deschis spre lume, uneori doarme,
uneori plânge, uneori râde,
uneori cântă.
Ne dorim mereu veşnicia
sau măcar stropi mari din ea.
Dincolo de luntrea visului
Căutăm până la risipire
pierduta literă – drum spre lumină –
înflorind printre picăturile durerii.
Vor veni şi zorii când
vom deschide Marea Poartă a Norilor,
pentru noi vor cânta îngerii,
pentru noi sfinţii ne vor însoţi
la trecerea râului, fără să-şi ude picioarele!
Anotimpuri nedespărţite! Vom asculta
cântecul celor două voci îmbinate
– copilul şi bătrânul –
cuvântul de-nceput şi de sfârşit, iubirea.
Tot ce începe mai devreme, sfârşeşte mai devreme…
Dincolo de ce se-adună în noi
suntem lumini
– suflete întoarse la matcă –,
această ninsoare de flori e marea întâlnire.
O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire!
Totul creşte în cer, o stea, un fluture,
o boare-argintată se pierde în lumina undei.
Din clipă în clipă, din zi în zi,
din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi.
Alungă-ţi norii cenuşii de pe albastrul cerului tău!
Dincolo de gânduri
vom gasi dorinţa plângând, suspinul ei!
Nicio alee spre tine grabind sfârşitul,
nici locul, nici timpul
ce înfloreşte floarea şi ultimul drum spre noi!
Ne regăsim în cerul de dincolo de cer.
Să ascultăm vântul
şi cântecul florilor, dincolo de luntrea visului!
După ce un fruct se coace, cade,
ca şi frunzele, ca şi florile, ca şi omul,
inima se rupe mai împăcată.
Verde crud şi copt, şi mort – aşa arată indicatoarele –,
indiferent de unde te uiţi, toate duc spre moarte!
Spre-o nouă, altă, viaţă… Celălalt trup ~ o nouă viaţă!
Mai aproape de tine, mai aproape de mine
” Iar degetele mele,
de departe, se vor împleti în părul tău „- Ismail Kadare
Oamenii sunt pereni,
din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!
Muşti din azur. Pe un bob de grâu,
roua a impregnat rugăciunea sufletului,
Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.
Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori,
flori ce cresc pe-aceste maluri!
În fiecare, omul îşi lasă bucăţi din suflet.
Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii
ne însoţesc, prin viaţă,.
Să-i înţelegem frumuseţea!
Speranţa e în fiecare iniţială,
în semnele presărate
pe aleile pe unde paşii ne poartă,
în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.
Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.
Ninge iubirea,
acoperindu-ne inimile cu fulgi mari,
printre hainele parfumate simţi intensa trăire,
printre sincope, doar regăsirea trupurilor.
Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva.
Şi ieri cum te-ai simţit?
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
În paşi de dans
– prin timp înlănţuiti – valsăm,
zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
Ne separăm de lume,
alegem culorile, ne pictăm tabloul.
Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa!
Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri
pierdute de destin,
dragostea biruie timpul şi spaţiul.
Într-un peisaj îngheţat, povestea venită
din lumea reală şi vie
aduce fiorul iubirii eterne.
Rămâne aici doar până
ce-şi duce la bun sfârşit legământul.
Mâine e prea departe
Lacrimi albastre miezul nopţii a picurat,
în tăcerea ei transparentă
călătorim spre stele, e o chemare,
un dor crescut din lumină.
Toate vin nevăzute spre centru,
deşi toţi le văd depărtându-se de el!
Turbionul vieţii le atrage – cercuri concentrice,
presărate cu frunze în oglinda apei.
Nişte frunze sunt oamenii,
îi duce viaţa precum vântul!
În bătaia destinului,
departe de noi, suntem purtaţi,
pe unda gândului primim răspunsul.
Opreşte-o petală, arunc-o pe apa vieţii!
Fiecare lucru îşi cere timpul lui,
fiecare vis visul lui,
fiecare emoţie emoţia ei,
totul e doar o stare ce curge!
Dincolo de câmp curge
un mare fluviu,
adună multe râuri în drumul lui!
Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul,
nici raza de soare
ce trece prin oglinzile timpului!
Mâine e prea departe…
Dincolo de garduri, împrăştiată
de aripa vântului, fiecare petală e vie.
———————–
Irina Lucia MIHALCA
București
10 aprilie, 2018