O fâşie din timp
Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi,
unâ cumatâ ditu chiro,
şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti’su sicundi! *
O rază de soare trece prin oglinzile timpului,
dincolo de fiecare oglindă
o stea multiplică visul-evantai.
Un copac scuturat de vânt eşti acum,
doar tu cu cerul!
– Indiferent de vârstă,
oricum nu se ajunge nicăieri,
nimeni nu a găsit drumul dorit,
toţi merg pe drumul trasat,
unii se grăbesc să ajungă, îşi scriu, doar,
mai devreme, numele pe o piatră…
Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită,
gândul tău m-a recreat,
gândul şi dorinţa intensă
m-au adus lânga tine,
prin fiecare petală am construit
şi înălţat temelia de flori,
ca un magnet ne-am căutat,
atrăgându-ne spre centrul din noi,
inimile îngemănate au şlefuit iubirea.
Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre?
Să fii în tine, prin tine!
Un dar binecuvântat, pură şi delicată
iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră,
pâna în fiecare celulă, în adâncuri.
Este chiar viaţa!
– O emoţie îmi este trupul acum,
este atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut!
Spre tine curentul apei m-a purtat înot,
sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii,
am capitulat în braţele tale,
sărutări incomensurabile persistă
prea mult timp pentru a mai fi numărate.
M-ai trezit, eram, acolo,
un gând într-un timp adormit,
uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă!
Sărutul a desfacut amplu lotusul iubirii
– scânteia prin care simţurile ni s-au trezit -.
Un strop de magie,
taina care uneşte cerul cu pământul!
Fiecare floare a prins rădăcini,
muguri noi au înflorit,
petalele au construit fundaţia inimii.
Şi iată ce comori nepretuiţe!
Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi
şi-acea piatră de râu
cu inscripţia ta,
vălurile s-au ridicat,
o stea a lăsat
vagi umbre în spatele lunii,
martora uniunii noastre.
________________
* Totu-i un vis ce dispare în zori,
o fâşie din timp,
şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!
( traducere din armână )
O fericire în formă de înger
Oprit la poarta grădinii mele,
lumina şi umbra serii au aruncat vag paleta,
furtuna de culoare
ne-a trecut lin, printre degete.
Dincolo de oglinzile din spatele oglinzii,
ziua închisă a respirat adânc,
eliberând speranţele răsucite şi stropii de bucurie.
– Un sens dai vieţii,
aşezi în inima celuilalt armonia,
în orice stare s-ar afla. Trăiesc,
cu uimire, fiecare întâlnire cu tine,
mă faci să râd, să plâng, să trăiesc,
tot mai viu înţeleg panorama vieţii
şi nu pot să fiu decât recunoscător.
O fericire în formă de înger!
Vrei să-nchizi un timp
într-un timp, fără să-l priveşti,
săgeţile inimii îţi ţâşnesc prin tunelul adânc,
vuietul este iubirea, iar sursa e viaţa.
În mijlocul grădinii, pomul vieţii va fi aşezat,
undeva-departe mă percepi, singur te zbaţi,
un strigăt fără sfârşit vibrează-n tine.
Simţi cum mâna mea te va ţine să nu aluneci,
cineva-ţi vorbeşte,
cumva eşti pe urmele mele.
– Dă-mi mâna, dragul meu!
– Doamne! Cu mine eşti mereu în orice mişcare
a visurilor mele; acum da, ştiu,
numai în tine
voi regăsi piesele complete,
te iubesc până în mine
şi dincolo de tot,
te-mbrătişez toată şi pe bucăţele,
eşti darul, cuprinzi în tine totul! – şopteşti, radiind.
Timpul aleargă şi se-opreşte, concomitent,
uimit, răvăşit, păşeşti în litera poemului meu,
întrebările trec prin inima mea
şi-apoi pătrund în inima ta,
un farmec infinit te poartă spre graţia divină,
fascinat simţi pădurea cum
ne vorbeşte, foşnind,
povestea ei prinde contur în inimile nostre,
vorbind despre noi. Privindu-ne adânc în ochi,
fără percepţii, fără gânduri, am găsit, în noi, liniştea.
Mâinile tale, mereu aproape de inima mea,
nu mă vor părăsi niciodată.
Iubirea-i un sacrificiu când nu eşti înţeles,
însă o veşnică încântare când rezonezi.
Aproape fiind acum de obrazul meu,
înseamnă atât de mult să te ţin de mână,
în mine ai regăsit oaza de lumină
– agape, chara, eirene, makrothumia,
chrestos, pistis, prautes, ruah, dunamis -,
schimbarea se face
prin trecerea spre înţelegere,
nu ai cum să te schimbi
dacă nu laşi ceva în urmă, mergând înainte.
– Te iubesc veşnic, prea frumoasa mea iubire,
cu tine aş sta vieţi şi nu m-aş sătura,
aş spune clipei:
“rămâi, eşti prea frumoasă!”,
eşti raza mea de cerc, acolo de unde
putem deschide orice univers!
Am ieşit din orice cerc şi te-am îmbrăţişat,
te-am cunoscut în acea atingere a infinitului,
te căutăm de-atâtea vieţi! – îmi spui, plutind în noi.
O flacără ascunsă în noi
Cândva, pe un pod, am privit amândoi
cursul râului şi norii care treceau,
inocenţa magică la ceas de seară.
Prin patina timpului,
furtuna de culoare a pictat în noi.
Chiar dacă a zburat privighetoarea,
trilurile ei ne-au rămas impregnate-n vise,
chiar dacă samuraii vântului
vor veni să risipească petalele adunate,
vom rămâne cu tot ce-am simţit şi trăit.
În articulaţia luminii, prin apa divină
revărsată asupra noastră,
absorbim manganul cuvintelor.
Un botez al sufletului! Toţi purtăm marea
în adâncuri. Tu, gânditorul meu, ce porţi?
– O expresie a spiritului, poate nu cea mai dorită!
Împletirea ei ţine de imaginaţie, spre înţelegere
am atras totul – o energie blândă, necesară – ,
în cristalul oglinzii ne-am regăsit,
ne-am atins multe puncte,
un abandon în bucuria unui sărut etern.
Priveşte cu lumină viaţa şi clipele primite în dar,
am pornit prin vieţile noastre în căutarea veşniciei,
o flacără ascunsă în noi,
un salt dincolo de moarte, devenind Unul.
De ce ţi-e frică, de tine, de tot ce simţi,
de imaginea ta reflectată în mine?
– Doar de lipsa lui Dumnezeu!
Dumnezeu e în noi!
Alungă-ţi întunericul gândurilor,
vei păşi în lumina libertăţii tale!
Prin tine aduc, la lumină, adâncul din mine,
din interiorul tău îmi picuri acele clipe,
marea eşti tu, marea sunt eu,
o unică respiraţie, nelinişte, mister,
dilatarea secundei prezente,
necuprins, exaltare, melancolie,
vibraţie, risipiri în petale… în cercuri, sufletul
a reverberat emoţie pură,
acea mare a sufletului întregit
care a ascultat cântecul Luminii şi-al Vieţii,
lăsând loc mugurilor din primăverile ce vor veni!
– Dacă nu-ţi tulbură
nimeni apele, corabia nu se mai clatină!
O limită, un spaţiu, o clepsidră
Prin culorile palide ce ne urmăresc,
prin zidurile distanţei,
prin gratiile timpului,
în lumina separată de întuneric,
călăuzindu-se, sufletele şi-au strigat iubirea.
Am nevoie de-atingerea ta,
străpunge tăcerea, ca un botez al sufletului
în apa divină revărsată asupra noastră!
Unde-i cuvântul iubirii,
unde-i glasul inimii?
Am eliberat luminii zâmbetele dăruite,
plutesc uşor, acum, pe-ntreg cuprinsul lumii.
Tăcerile pot fi mai dureroase
decât însăşi durerea,
firul întunecat
al ruperii şi desprinderii,
firul răsucit al indiferenţei,
suspinul pământului
şi rozul palid
din petala caisului-vis,
lacrima necăzută,
nedeschisă, negustată,
lacrima aninată de pleoapă,
picur al ploii tăcute,
deschiderea ei, idealul clipei,
căderea în fugă
sau ropotul vesel
al ploii calde de vară.
Cere şi ţi se va da! – o lege divină.
Strânge-mă-n braţe, iubitule,
în tine vreau s-adorm,
până simt coarda ce sparge barajul!
Simţi prin toţi porii
răsfrângerea culorilor noastre,
dincolo de înţelegerea lumii?
Când sună clopotul adevărului,
totul în jur ne cheamă,
speranţe de verde,
vârtej de albastru şi galben,
clocotitorul roşu vulcanic,
un suflu portocaliu şi violet nostalgic
– o limită, un spaţiu, o clepsidră -,
nuanţe calde sau reci, triste sau vesele,
nebune sau calme, suave sau tari,
în sărbătoare şi delir, stropii de bucurie
ne-aruncă printre astre.
Ameţitoare înălţimi, izvor şi oglindă,
în armonie cromatică,
reflexe de vis se succed!
Respirăm nemărginirea dragostei,
se construieşte spirala,
când ascendentă, când descendentă,
inversându-ne polii,
legându-ne,
momente divine cresc în noi,
un singur corp
şi clipa readucerii aminte,
impresia adânc pătrunsă
în sângele nostru,
o semnătură pe pânza vieţii…
–––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
10 iulie, 2018