Nemărginitele întinderi ale cuvântului
Cuvintele se împletesc cu oamenii
şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,
chemându-se între ele,
precum ploaia asta pe care
am aşteptat-o de atâtea zile.
Cuvintele curg, şipotind,
dezleagă mistere,
deschizând tainice porţi,
un fâlfâit al aripii de flutur
printr-o uşoarǎ
alunecare de pleoapă,
un firicel de apă din pârâul
abia format în stânca muntelui
ce domol încearcă să-şi facă loc.
Risipă magică, zâmbet şi lacrimi,
cuţit cu două tăişuri,
o uşă deschisă în interior
spre golul fertil
şi în exterior spre golul altora,
cu acelaşi scop în esenţă.
Un martor-cheie este luna,
precum între două adâncuri
se deschide
un adânc şi mai mare,
dansul în care paşim printre cuvinte.
Undeva există o ţesatură subţire,
fără formă sau consistenţă,
poate nici nu s-a ţesut
în lumea prezentă,
ci într-una anterioară, într-un alt spaţiu.
Îmbrăţişăm cuvintele ce ne străpung tăceri,
întâlniri aievea, veniri nepetrecute,
plecări, şoapte dintr-un timp
în care ne-am pierdut,
lumina solară mereu în căutare,
cuvinte călătoare
închise în gânduri intrate
prin norii ce plutesc
către un necunoscut
care ieri ne era alături,
cuvinte spuse,
sperând că are să le audă,
cuvinte nerostite, neîmpărtăşite,
cuvinte ce persistă
pentru a fi rostite mai târziu.
Visul, ţesătura aurită, mirifica lume
în care ne simţim acasă!
Ca să transcezi iluziile
trebuie să te consumi în ele,
ca să ajungi la iubire
trebuie să arzi toate iubirile!
Atragem cuvinte ce-şi doresc alăturări
din simţiri simple, pure,
spărgând barierele timpului,
ca, mai apoi, să rămână
în ţesătura inimii, în centrul ei,
topite într-o adâncă tăcere.
Ameţitoare tăcere!
Prin semnele cuvintelor strecurate în noi
ne regăsim uneori un anotimp,
alteori o veşnicie,
realizăm cât de mult ne-au lipsit
cei pe care îi ştiam, îi simţeam,
îi auzeam lăuntric,
fără putinţă de a da formă gândului,
un gol ce persistă demult, tare de demult…
Organică sevă din lemnul copacului
în care urcă,
predestinat să-i dea viaţă
şi să-i ducă fiinţa
până în ultima nervură a frunzelor!
În drumul spre vârf
va modela ramuri frumoase
când alunecarea prin lemn sau oase
i-a fost înlesnită de natură,
dar şi crengi cu forme bizare,
ori cioturi, ori scorburi,
semne dureroase lăsate în urmă,
în inima visului,
apoi se retrage în sine, trancendent.
Inelele concentrice ale arborilor
conţin memoria ciclurilor anterioare.
Înlăuntrul acestor inele, în ax,
neatinsă-i fiinţa de lumină.
Astăzi, o nedumerire:
drumurile se intersectează
spre capăt de drum?
29 septembrie 2016
Irina Lucia Mihalca