Minunata poveste din oglinda apelor vii
Sfârşit de anotimp, încă o dată un ciclu
s-a răsucit în jocul combinatoriu!
Vrei să deschizi
partitura simfoniei universale,
uşor prinde viaţă, dialogul începe,
în spiritul timpului
– o nouă ars combinatoria -,
laşi muzica sferelor
să vină ritmic, uşor, spre tine,
pui semne în sunetul fundamental
şi-adânc forjezi resorturile telurice.
Un fir întins, în intervale perfecte,
se termină la punctul de rupere.
Sub cupola cerului am împărţit atâtea.
O insolită alternanţă
între tensiune şi relaxare!
În zgomotul furtunii din travaliul durerii
urmele au dispărut
în intervalul exilat, neintegrabil,
dar în oglinda apelor vii
e-atâta linişte
şi dragoste în eufonia inimilor!
Grăbit, fitilul verde deschide energia
de la tulpina lujerului florii, acea
mică explozie de viaţă
ne dăruie covorul întins de petale roşii.
– Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi
atâta dorinţă, ce nu-nţelegem,
unde ne rătăcim,
e asta adevărata trăire, de ce iubirea
e cea care deschide de ai impresia că zbori?
Sunt surprins de putera ei nelimitată,
ca un vulcan ce stă să erupă. – îmi spui.
Eliberezeaza-l pe “Da!”,
priveşte, îl ţii strâns încătuşat!
Sărutul e poarta spre locul tainic
– „Simfonia Jupiter”– ,
în „Armonia Lunii”, cu vibrația iubirii
deschidem cartea inimii.
Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra!
Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm.
Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea
descoperi când i-am găsit sensul?!
-De la tine ştiu, rămâne doar trăirea,
asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet!
– Mă-ntreb ce căutăm, de fapt,
ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva?
Îmi spui, mereu, că tot noi suntem,
asta mă-nveţi, de-atâta vreme.
Parcă sunt surd sau orb,
unde suntem noi cei adevăraţi? – mă întrebi.
În noi timpul dispare,
suntem numai măsura iubirii,
în toate şi-n tot suntem doar noi,
eu, tu, acel întreg armonios,
sfânta unitate desăvârşită,
fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi
atât de-aproape ca-n noi înşine,
prin tine se naşte totul…
Nemărginitele întinderi ale cuvântului
Cuvintele se împletesc cu oamenii
şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,
chemându-se între ele,
precum ploaia asta pe care
am aşteptat-o de atâtea zile.
Cuvintele curg, şipotind,
dezleagă mistere,
deschizând tainice porţi,
un fâlfâit a aripii de înger
printr-o uşoarǎ
alunecare de pleoapǎ,
un firicel de apă din pârâul
abia format în stânca muntelui
ce domol încearcă să-şi facă loc.
Risipă magică, zâmbet şi lacrimi,
cuţit cu două tăişuri,
o uşă deschisă în interior
spre golul fertil
şi în exterior spre golul altora,
cu acelaşi scop în esenţă.
Un martor-cheie este luna,
precum între două adâncuri
se deschide
un adânc şi mai mare,
dansul în care paşim printre cuvinte.
Undeva existǎ o ţesaturǎ subţire,
fǎrǎ formǎ sau consistenţǎ,
poate nici nu s-a ţesut
în lumea prezentǎ,
ci într-una anterioarǎ, într-un alt spaţiu.
Îmbrăţişăm cuvintele ce ne străpung tăceri,
întâlniri aievea, veniri nepetrecute,
plecări, şoapte dintr-un timp
în care ne-am pierdut,
lumina solară mereu în căutare,
cuvinte călătoare
închise în gânduri intrate
prin norii ce plutesc
către un necunoscut
care ieri ne era alături,
cuvinte spuse,
sperând că are să le audă,
cuvinte nerostite, neîmpărtăşite,
cuvinte ce persistă
pentru a fi rostite mai târziu.
Visul, ţesătura aurită, mirifica lume
în care ne simţim acasă!
Ca să transcezi iluziile
trebuie să te consumi în ele,
ca să ajungi la iubire
trebuie să arzi toate iubirile!
Atragem cuvinte ce-şi doresc alăturări
din simţiri simple, pure,
spărgând barierele timpului,
ca, mai apoi, să rămână
în ţesătura inimii, în centrul ei,
topite într-o adâncă tăcere.
Ameţitoare tăcere!
Prin semnele cuvintelor strecurate în noi
ne regăsim uneori un anotimp,
alteori o veşnicie,
realizăm cât de mult ne-au lipsit
cei pe care îi ştiam, îi simţeam,
îi auzeam lăuntric,
fără putinţă de a da formă gândului,
un gol ce persistă demult, tare de demult…
Organică sevă din lemnul copacului
în care urcă,
predestinat să-i dea viaţă
şi să-i ducă fiinţa
până în ultima nervură a frunzelor!
În drumul spre vârf
va modela ramuri frumoase
când alunecarea prin lemn sau oase
i-a fost înlesnită de natură,
dar şi crengi cu forme bizare,
ori cioturi, ori scorbure,
semne dureroase lăsate în urmă,
în inima crucii,
apoi se retrage în sine, trancendent.
Inelele concentrice ale arborilor
conţin memoria ciclurilor anterioare.
Înlăuntrul acestor inele, în ax,
neatinsă-i fiinţa de lumină.
Astăzi, o nedumerire:
drumurile se intersectează
spre capăt de drum?
Ninsoare de frunze şi-o floare mare sângerie
Grăbită, păşea frumos, duios,
ca timpul trecea prin aer,
un vaier nedesluşit în urma ei se auzea,
poate era Ea, iubirea ta,
indiferent de realităţile apărute,
iar tu, necunoscutul care
o citeşti ca pe-o nouă pagină.
Scriem spre aduceri aminte,
în urma lăsăm toate astea,
scrisul nu pleacă şi nici nu rămâne,
frunzele nu pleacă niciunde,
nici noi nu avem altă destinaţie,
doar suntem, aşa cum ţi-am spus.
Durerea poate să nască atâta frumuseţe
sau nu e vorba de ea, ci de noi aici?
– Cum poţi fi aşa, iubito?
Trăieşti în lumi pe care doar îngerii
le cunosc, tu, înger sublim!
Cu adierea prezenţei tale
mă uimeşti mereu.
Ai ceva din frumuseţea cerului
ce sclipeşte doar în inima ta,
iubesc toate părţile din tine,
eu sunt aşa cum sunt, însă la tine
izvoarele sunt vii şi tot mai curate.
……………………………………………….
Mă-ntrebi ce caut, nu ştiu de caut ceva anume,
tot ceea ce caut este în mine, în locul acela fără timp.
Cântecul tău risipeşte flori în formă de stea,
o respiraţie, o privire, un cuvânt te pot răni.
Încăpăţânat ca o pală de vânt
ai plâns atunci când nu-nţelegeai,
dar, mai ales, ai plâns
atunci când
cel drag nu a mai fost lângă tine.
Plutea în suferinţele tale
din temeri, îndoieli, răni, intense emoţii,
roua izvorâtă din noi,
apa care ne spală reflexia cerului
– ce este sus este şi jos -. De multe ori ai plâns.
Tăinuind pacea universului mă aştepţi,
binecuvântând lumina unei noi zilei
ce trece prin ramurile copacilor
asemeni unui cântec şoptit.
Liniile din palma ta mă urmăresc,
credinţa e-un drum pe ape sau prin furtună.
Eliberează-te şi lasă să curgă
toate lacrimile în mâinile divine!
În tine văd copilul – joie de vivre -,
lumină, zâmbet, frumuseţe.
Clipe fugare scaldă ţărmul amintirilor,
de la un capăt la altul suntem tot noi,
tu şi cel care te conduce.
Până la urmă ce alegem, este ceva de ales?
E doar trăire pură, nimic altceva!
Strat după strat se strânge,
se extinde armonic
şi-apoi revine pliată-n acelaşi punct.
Eşti fericit mereu şi mereu,
eşti trist mereu şi mereu,
şi tot tu eşti mereu şi mereu,
un om după chipul
şi asemănarea celui veşnic
prin izvorul ce curge din tine.
Limitele nu sunt făcute
pentru a te descrie,
ziua şi noaptea sunt ale tale,
la fel şi dimineţile, şi serile,
sclipirea ta e mai vie ca ziua la amiază.
Cu cine voi putea
să te compar
când din tine se desfac lumile?
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
19 iulie, 2018