Cea mai frumoasă parte a sufletului meu
Până la ultima picătură am respirat
această unică, limpede, clipă născută în noi,
ţesătură fragilă întinsă peste ochii plini de dor,
văl de lumini, plutind peste fântâna memoriei!
– Mă porţi pe tărâmuri pe care le simt
în inima mea, dintotdeauna,
îmi vorbeşti de aproape şi mă cunoşti,
îmi vorbeşti de departe şi-mi pătrunzi gândul care
mă-nvaluie în ţinuturi îndepărtate,
pe care, cumva, le-am lăsat departe de mine.
La capătul acestei lumi noi, îţi aparţin! – îmi spui, dragul meu.
Cine, cui aparţine? Eşti sigur că-s gândurile tale,
cine le concepe şi cine le simte?
– Nu ştiu, iubito, spun ce simt!
Spune-mi, inimă frumoasă, cine vorbeşte, eu sau tu?
Te regăsesc pe câmpiile pline de zumzet,
în apa lină şi izvorul apelor vii, trăim prin reflecţie!
Ştii cine sunt, caută-mă, acolo, în adâncuri!
– Eşti parte din univers, ştiu, universul tău e vast
şi mă primeşte să fiu o licărire
din oceanul fără margini pe care-l porţi în tine.
Apele tale sunt atât de adânci! – îmi şopteşti.
Fiecare picătură e parte din ocean!
– O porţi în seninul zâmbetului tău,
cerul se va deschide mereu înspre tine,
iar eu voi fi un simplu muritor care te va privi,
ca pe-o zeiţă, cu pasiune şi dorinţă.
Sunt atins de un fulger, am căzut din graţia divină,
cine mă va ridica înspre tine? Mă voi întinde
înspre paradisul pe care-l simt prea departe de mine,
cel lipsit de prezenţa ta, în final eşti tot tu. – îmi spui.
Îmbrăţişez Lumina din Lumina ta, dragul meu!
– M-ai simţit, această Lumină, scrisă în adorare,
lumina care, venind în lume, luminează pe-orice om…
Cu tine fac paşi mai frumoşi,
ca pe nisipul mării în zilele de vară,
sunt călătorul ce-apare în cale şi te priveşte cu nesaţ,
liniştite unduiri de ape adânci eşti,
apa vie din care, dacă vom bea, în veac nu ne va mai fi sete.
Energiile s-au împânzit peste locuri încă nedescoperite.
În această tăcere există un cuvânt de ordine,
oricum aş privi starea mea,
eşti cea mai frumoasă parte a sufletului meu.
Însăşi viaţa
Nu uiţi frunzele ce ieri
ne-acopereau
ca o pătură,
şoaptele lor sperau
să treacă
prin arcul elipsei
– acea absenţă plină -,
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.
O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi
lacrimi de bucurie,
două buze ard intens,
o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima,
capul ţi se-nvârte.
Un limbaj floral este necesar iubirii,
mâinile de pe tastatură
îţi sunt amorţite
şi toate dorinţele tale secrete
de a explora
fiecare parfum din mine,
rămân inocente, ca ziua de lungă.
Prin cel mai adânc tunel
un tren intră în viteză,
un vuiet
în diminuendo
şi-n albastru crescendo
este iubirea,
sursa fiind însăşi viaţa.
Incomensurabil şi insondabil,
cu mult faţă de
ceea ce, tocmai, am spus,
în miezul meu interior,
profund te iubesc! îmi spui astăzi.
Îţi vei atinge steaua!
Ce soartă îl aşteaptă pe om?
Ne ducem pe alei neştiute printr-un timp care
când curge, când stagnează, oprindu-se clipei fatal,
când aprig îl simţi în zbatere-curgere!
Nu toţi au acelaşi punct de aprindere, de sclipire,
avem acelaşi fond, doar reacţiile ne sunt diferite.
Reacţii în funcţie de direcţia privirii,
de stări, de cum acceptăm totul…
Poate că încă n-a sosit timpul, îţi vei atinge steaua!
Dacă n-o ating înseamnă că a căzut,
eu stau mereu cu mana-ntinsă,
dar cerul nu se apropie spre mine ca la alţii.
Te-aşteaptă acolo, păşeşte spre ea!
Ea cade şi se-aşează pe un suflet. Omul şi steaua lui!
Cade atunci când sufletele deja s-au întâlnit dincolo.
Fiecare scurtează drumul,
pentru unii pare sa fie mereu prea devreme,
pentru alţii mereu prea târziu.
Se grăbesc să se-atingă când este ziua lor,
abia atunci putem spune – omul cu steaua lui,
omul vechi şi omul nou!
În fiecare clipă decidem aleea pe unde vom păşi,
– un labirint şi destinul –
Să eliminăm barierele, lăsând doar lumina între noi!
Aşa-s oamenii înainte de impactul cu soarta –
ajung la jumătăţi de măsură. Suntem în căutarea
celeilalte jumătăţi până murim.
Soarta ne încearcă, dar nu e punctul final,
– vindecarea este în noi –
Cu gândurile şi respiraţia noastră ne regenerăm,
Poarta tainică nu se deschide tuturor, o clipă de lumină!
Fiecare lucru îşi are vremea lui,
Dincolo de perfecţiune nu mai există nimic,
Căutăm privind, abandonăm şi căutăm iar.
Ne căutăm şi ne privim în tot atâtea imagini!
Va veni refluxul, doar amintirile vor rămâne pe nisip.
În curând voi căuta urmele pe ţărmul mării,
printre nisipul înăsprit, paşii ei spălaţi de valuri,
nu ştiu ce-mi dezvoltă sau anulează mângâierile!
Priveşte urmele scăldate de valuri,
Priveşte macul răsărit prin bariera gardului…
Totul este făcut din bucăţi,
vrem sa le-aşezăm să devină ceva
fără crăpături, fără asperităţi,
avem impresia că bucata la care
am renunţat odată era cea mai potrivită
– acea perfecţiune fără denivelări -,
putem să ajungem lucrurile de mai sus.
Spiritul omului poate să locuiască
în două locuri – în inimă şi în minte –
Începe reflexia noastră, începe alchimia noastră,
– în tine mă văd pe mine –
De aici, căutările şi aranjarea pieselor!
Eu sunt o piesă din ansamblul tău?
Tu eşti Tu, tu eşti Eu, tu eşti şi semnul meu,
ne regăsim cuantele de lumină…
În fiecare clipă suntem nişte semne pentru altcineva,
fragmentul de text al unei cărţi infinite
ce determină lumea să o citească integral,
pentru a-i cunoaşte sensul, destinul.
Avem pasajul potrivit înţelegerii noastre,
doar efortul de citire şi pătrundere este necesar!
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
22 octombrie, 2018