O clipă de neuitat
Haide, să ne întâlnim cu un vis!
Agățate de ancora cerului stau cuvintele vii,
o plimbare
pe vânturile gândului
acolo unde nu vom fi singuri,
scăldați de valuri trecem prin oglinzi paralele,
dintr-o realitate rece evadăm,
străbatem întinse câmpii neîngrădite,
într-o centură de timp ne cufundăm,
prin ierarhia îngerilor
un foc este mereu aprins,
un labirint se naște…
Să ne întâlnim cu un vis!
Să ne pierdem din nou în acel izvor…
Vom găsi un colț care va fi doar al nostru!
Pe râul vieții pluteşte
un cântec despre singurătate,
o lacrimă cade într-o grădină misterioasă,
o fată cântă acest cântec.
Cuminte şi răbdătoare,
o creangă de măr
surâde spre miezul mărului.
Fiecare moment îl promite pe celălalt.
O piesă vie se-aude din noi.
Să ne întâlnim cu un vis!
Pe roata cu caneluri se-nvârte un fir, din ceruri trimis.
Poate vom reuși din nou
și, pentru doi, cerul nu va fi de ajuns.
Un cântec ai adus înapoi
– licărirea unui vis…
În zbaterile punctului
Lumina și cuvântul în zbaterile punctului.
Visezi să-i atingi nimbul,
să te ardă purificator,
să-ți dea vieții un nou suflu.
Într-o armonie cosmică ne căutăm în celălalt,
iar celălalt se caută pe sine.
Demult ai uitat de cuvântul “fericire”.
Te temeai că l-ai pierdut undeva, în timp.
Pereții de plută ai destinului
nu-ți mai răspund.
Te uiți la viață și te întrebi
de ce faci ce faci.
Ai pierdut drumul sau, încă, rătăcești?
Noi suntem trecutul nostru.
Alungat din speranțe și din propriul viitor
ai căutat îngeri izbăvitori,
speranțe în pelerinaj,
dar viața nu e un șir de răscumpărări.
Un chip de primăvară te învăluie.
Ai uitat de anii de restriște.
Acum ești recunoscător că ți-a adus aminte,
privindu-l în adâncul ochilor ei,
în tainele ființei,
acolo, nerostit, sigilat,
sunt cele mai frumoase povești din viața ta,
fiindcă omul e viața.
Cuvântul, măsurat cu compasul eternului,
scris în atâtea culori,
a păstrat albastrul fiecărei treceri,
fiecare pocnet de mugur
își anunță viitoarele flori și fructe.
Fericire, durere… contează culoarea?!
Lumină irizândă. Un vis e viața.
Ceea ce credeai că ai pierdut, iubirea,
renaște în oglinda visului.
De-ai fi un fluture ai vrea să fii
ars de această lumină
ce îmblânzește natura, o vindecă.
În tăcere, un curcubeu vă înconjoară,
un spectru de culori arcuit.
E între voi și lume,
iar poemul este chiar Ea.
Paşi risipiţi în vânt
Uneori, fără să vrei, te întorci în timp,
cu greu deschizi o uşă,
intri prin perdeaua de praf, lipicioasă, persistentă peste tot,
treci de pânzele de păianjen atârnate,
faci câţiva paşi,
în aerul apăsător simţi
trecerea, ecoul
şi o tăcere nefirească, dură,
frânturi din noi
ne însoţesc la fiecare pas,
împrăştiate sunt toate acele clipe,
măcinată, îngălbenită, fiecare imagine,
fiecare obiect capătă
un alt contur, o altă dimensiune.
Înţelegi, nu are rost, acum,
să mai rămâi acolo.
Tot ce-am trăit cu noi luăm,
tot ce-am iubit în tot s-a transmis.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
25 noiembrie, 2018