Chemând o păpădie…
Chemând o păpădie
se reîntoarce
în mii de scântei
la chemarea vântului.
Se spune că, în vis,
trăim continuarea
unei vieţi neperisabile.
Se spune, doar se spune,
încă nu putem şti.
Revenind, aici,
prin tainica uşă,
ni se şterg amintirile.
Ne rămân frânturi-scântei,
stingându-se
la lumina zilei.
Ne rămân amintiri-viziuni,
cu neînţelese doruri,
cu întrebări,
cu sau fără răspuns.
Oare prin vis
ne continuăm viaţa
din oglinda timpului necuprins
sau e o pseudo-poartă deschisă,
lăsată muritorilor spre iluzia nemuririi?
Gândul sufletului meu…
Gândul sufletului meu
aleargă printre litere însorite,
prin ceaţa cuvintelor
şi umbra cărţilor.
Gândul sufletului meu!
Sunt dincolo de graniţa dorului,
acolo unde
lacrima devine
albastrul infinit al sufletului.
Cercul durerii se închide.
Dăinuie doar amintirea
şi esenţa zenitului etern al unui sărut,
zenitului etern de priviri.
Prin labirintul adânc de stele şi fum
îmi pierd iluzia palidă.
Gândul sufletului meu!
O umbră, cândva ştiută,
îmi absoarbe privirea.
Privesc cuvântul iubire ce trece
prin oglinda sângerândă.
Vioara mea!
Vioară, încă mai cânţi?
Sărut al primăverii eterne
Odată cu ploile am venit, speranţele ţâşnesc,
rostogolindu-se din albia râului,
fiecare trăire, stinsă-n însingurare,
sfărâmă imaginea fidelă din oglindă.
Eliberatoare clipă!
Prin mine curge viaţa, purtându-te-n adâncuri
credeai că mă pierzi.
Din ghemul amintirilor te desprinzi,
ca nisipul printre degete
te-ai rătăcit în neant.
Taina e Cerul, dezveleşte-l!
Cuprinde cuvântul din inimă,
lasă-l să se-aşeze în timpul pierdut,
deschide ochii!
Din explozia zorilor
încep să apară culorile.
Inima mea mişcă cerul inimii tale,
condu-l spre un cer scris cu litere nevăzute,
contururi nebănuite simţi
izvorând din adâncul fiinţei,
fascicolul de lumină
străbate stările ca un foc,
din hăţişul lor, trăirile lumilor
ne străpung universurile,
redefinindu-le.
Simţi mâna aşezată peste tine,
forţa ce susţine totul
– alchimie divină –,
cu puterea născută din viaţă
te-ai legat pentru totdeauna de mine.
Se poate încheia vreodată ceva?
Nici când renunţi, visul se-nalţă şi cade.
Vrei să te-afunzi
în lumile oamenilor, să-i înţelegi.
Pedepsită să uit orice limbă,
am uitat primul tău nume biblic,
am uitat cine sunt
– nemuritore poveste de iubire,
vis născut în al tău,
o fericire în formă de înger –,
vuietul este iubirea,
sărut al primăverii eterne cu visul împlinit.
Prizonieri în bătaia ritmică a timpului
– mereu timpul
împietrit în nuanţe palide –,
un final ne dorim,
nu vezi semnu-ntrebării,
o energie te frământă
într-o continuă reaşezare a ceea ce eşti.
Nu poţi să stai
aproape de tine din mine,
acel tu din mine.
Priveşte, ascultă, atinge, respiră
şi gustă totul în jur,
acolo unde fluxul ne-a unit inimi,
speranţe, vise,
gânduri şi trupuri!
Vom mai simţi vreodată
clipa sublimă cu-aceeaşi intensitate?
Surâs în floare
Departe, în spatele atâtor cuvinte și a convulsiilor lor ești tu,
de la rădăcini până la ultimele ramuri spre aer și soare,
în lava memoriei, între amintiri calde și necunoscut,
acolo unde trăiesc textele oarbe
ești doar tu,
tu cu propria oglindă,
tu cu emoțiile tale, tu și dorințele tale.
Cu vârful degetelor ușor le atingi.
În urmă, doar umbre și șoapte multiplicate.
Poezia își poartă aripa de cântec. Ca un vis, o rază de lumină răsare.
În liniște, o cale există întotdeauna.
Eliberarea.
—————————–
Irina Lucia MIHALCA
București
17 martie 2018