Sub raza unei clipe
Nu e uşor să laşi totul să treacă!
Când erai mic aveai copacul tău,
cu înălţimea lui
îţi măsurai anii copilăriei,
pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,
cu el plângeai, cu el râdeai.
Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele
acolo se vedeau, în copacul tău!
Aşa creştea sau se usca,
aşa înflorea sau nu înflorea,
aşa se legăna sau se scutura,
iar tu îl îngrijeai cu sufletul.
În fiecare din noi e un Iov,
cădem ca să ne ridicăm,
doar în spaţiul dintre cuvinte
vei regăsi esenţa.
Niciun gând nu este mai uşor decât altul.
Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,
nicio privire nu este mai clară decât alta,
niciun om nu este mai presus decât altul.
În spatele nostru există mereu cineva,
ne-mpinge, ne-ncurajează,
ştii că poţi şi-ţi continui calea.
Asemeni soarelui, asemeni izvorului,
asemeni florilor, asemeni păsării,
venim să dăruim lumina,
viaţa, culoarea şi cântul.
Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,
norii apar, stau şi se duc.
În tine e taina, aerul,
mişcarea, lumina,
acolo palpită liniile calde
ce dau viaţă pânzei lăuntrice.
Alergi, sari, strigi, cânţi,
te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.
De departe simţi apropierea persoanei iubite,
din câteva mişcări, fără compas,
fără cumpănă, fără să ştergi,
inima ta conturează
prin vibraţia ce trece prin suflet,
culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,
sub raza unei clipe de bucurie.
Rostire
Cu privirea te caut, inimile
sunt făcute
să plutească în ceilalţi
pentru a da existenţă şi identitate,
asemeni buzunarelor lunii
care sunt pierdute
pentru a locui în ea.
În vis te-ai cufundat,
stelele s-au ciocnit
și galaxiile
se învârt în ritmul lor.
Pe marginea apei ne plimbăm.
În tăcerea fertilă, printre liniile lungi
de improvizaţie liniară
se-aude
o melodie suavă, înflăcărată,
de o sensibilitate delicată,
ca o baladă.
În timp ce se înclină
și sărută râul,
o salcie
își împrăștie frunzele
pentru a câștiga
viață ramurilor,
atingându-ne cu blândețe.
Procesul se repetă.
Din această scenă,
natura pasiunii
este descoperită în slavă.
Vocea ta este o bijuterie
în sufletul meu.
Dintr-o spirală te deschizi,
îmbrățișezi imprevizibilul
și înveți să-ți deschizi echilibrul.
Ceva se pierde brusc,
dar pierderea e însoțită
de un dor sfâșietor.
Dincolo de ușile deschise,
privim spre depărtări
umbrele
ce ni se-ascundeau,
închideri
și deschideri curg
într-o armonie copleșitoare
și Cerul coboară, revărsându-se.
Ai în tine puterea regenerării,
a înălțării pe aripi,
a unirii aripilor cu aripi,
formând planoare
ce plutesc pe melodia cerului.
Contopit cu tine, te unești cu viața,
între cuvânt și lumină
există doar un spațiu gol.
Lacrima ploii, lacrima stelelor,
lacrima Cerului,
lacrima Omului,
picături rotunde
prin care
ni se preling
emoțiile, oglindindu-ne.
Simboluri efemere
În această dimineață,
ceva s-a pierdut pe drum,
vântu-mi șoptește nerăbdător cuvinte solitare,
o trecere fugară ce-și poartă pașii într-un timp topit în cerul albastru,
o pasăre nedumerită se-agață de-o ramură subțire,
ca o mână ce coboară ușor, molatic,
pe strunele tăcute.
Totul pare lent și departe, dintr-un timp curgător,
ca nisipul uscat într-o clepsidră,
fac un pas înapoi, consult tarotul kazar,
scrise sunt în piatră: ce iubire ciudată,
fumul de primăvară
s-a unit cu fumul de toamnă.
O scurtătură în noapte și profunzimea ei.
Pentru a-i urca și pe alții, viața își are momentele
pentru care inima ne invidiază.
Peisaj înzepezit, o lună de zăpadă, un ceas căzut în uitare.
Prin zborul fluturilor, visele tale își plâng petalele,
dar aduc înapoi buchetele nedăruite.
În cazul în care amprentele se șterg,
cuvintele își vor pierde
orele de lumină
și florile de primăvară,
valul unei înfloriri a fericirii.
Las tăcerea de mătase să-și reia zborul,
îndepărtându-se,
în fâlfâirea străvezie
a petalelor de margaretă…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
30 septembrie, 2018