Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de timp, realitate și vis (poeme)

Priveşte cu ușa deschisă

 

Sincronic este totul! Între zâmbet şi suspin,

o picătură în abisul infinitului,

un cântec fără sfârşit

într-o limbă străveche.

O melodie amplă, curgătoare,

cu semne cursive ce, încă, se scriu,

mă cheamă, mă prinde, mă-mpresoară.

Fiecare atingere a ta o simt. 

 Trăiesc prin tine, respir, iubesc 

 pentru că tu mi-ai dat viaţă! – îmi spui.

 

Dar ce e dragostea şi ce e realitatea?

Vrei s-o priveşti acum,

totul, în tine, vorbeşte despre Ea.

Cu fiecare moment

trăieşti revelaţia paradisului.

Cuvântul se-opreşte în faţa frumuseţii.

Tăcerea se dezvăluie. O pace universală se-aşterne.

Te privesc o clipă şi-un ropot de-ncântare,

 de splendoare divină, 

 îmi copleşeşte întreaga fiinţă.

 Nu mă tem, nu-nţelegeam 

 şi căutăm răspunsuri.

Răspunsul? Zâmbesc. E-n tine,

îl ai, fiecare clipă

prezent trăită. Un dar!

 

 În tropotul hergheliei de cai

ce-aleargă liberi sub razele lunii pline,

iubirea înfloreşte-n inimă.

Mozaic de trăiri, de lumini, de culori.

Viaţa se naşte, manifestându-se ireversibil.

Suntem atât cât înţelegem!

M-ai crescut lângă râul vieţii tale.

 Ferice de cel ce-nţelege,

 care se-adapă din acest râu,

 un chiparos cu rădăcini adânc înfipte 

 ce-şi dă rodul la vremea lui

 şi-ale cărui frunze nu se veştejesc.

 Mă străbaţi cu fiori în tot trupul,

 îmi umpli inima, mă faci să trăiesc, 

 să simt fiecare respiraţie.

 

Apele adâncurilor se ridică la suprafaţă.

Timpul a-ncremenit într-o lacrimă.

Ce-i trupul şi-mbrăţişarea lui?

Prea frumoasă ca să o poţi atinge,

păstrezi în tine

dorul nestins, fiori de nepătruns.

Te ţin strâns. Cum aş putea să te pierd şi unde?! 

 Iubire înflăcărată

ce mă porţi pe aripi eterne,

 inima mea e sfâşiată de puterea din tine!

 Lasă-mă să te privesc în oglinda iubirii

 ce nu se va stinge niciodată!

 

În mii de forme,

de simţuri ameţitoare, o săruţi.

O voluptate străbate trestia în frison.

Ah, mâinile noastre! Ah, mâinile noastre!

 

Pasăre călătoare. Pasăre călătoare.

Cauţi, cauţi pierdut în singurătăţi pustii,

în trecutul care se scurge la nesfârşit,

o iubire în care crezi,

un gând, o rebeliune

ce te separă de tine, de lume,

ceva ce nici tu nu-nţelegi.

Te caut să mă regăsesc!

 Cât timp exişti, efortul nu e zadarnic.

 În fiecare zi te-aşezi la poalele 

 straturilor mele lăuntrice 

 şi urci până pe culmile cele mai înalte.

 În tot ce mă-nconjoară te găsesc. 

 Sufletul tău e-o minune divină!

 Aş putea spune că eşti 

 dincolo de frumos şi nu aş greşi.

– îmi şopteşti, zâmbindu-mi.

 

 

Punctele de suspensie

 

Printre cuvinte şi lacrimi atârnate,

printre vise şi respiraţii,

printre aşteptări, şoapte sau regrete,

printre jocuri de umbre

şi suspine adânci,

puncte, puncte, puncte…

 

În căutarea ta, suspendate puncte,

de la un rând la altul, în colţuri de albastru,

asemeni firelor de păianjen,

atârnă-n albul foii,

prevestindu-i soarta.

Puncte, puncte, puncte…

Ghidate de instincte,

adunate sinistru,

ca boldurile se-agaţă

de pieptul cuvintelor.

 

Închizi ochii… Respiri adânc…

Le simţi peste tot prelungirea haotică,

străpungerea vieţii…

Pe acoperişurile literelor,

pe firele de tensiune ale rândurilor,

înnegrind cerul filelor,

te privesc,

te-aşteaptă,

se năpustesc deodată

şi devastează tot ce întâlnesc…

 

Ah, voi, puncte, puncte, puncte!

Stoluri de puncte în derivă,

în liniştea de plumb

şi cerul din ce în ce mai greu de atins,

atacă fiecare spaţiu

cu ciocurile,

cu ghearele şi aripile lor.

 

Puncte, puncte, numai puncte…

Terifiant apar

pe marginea rândurilor.

Invazie de puncte

stropite-n tuşul negru,

asemeni neghinei pe câmpurile creaţiei,

ca, în final, să se oprească,

brusc

şi inexplicabil,

aşa cum au început.

 

 

Sărutul

 

 

Imprevizibile sunt clipele.

Până la întâlnirea noastră, imponderabile,

își așteaptă, tăcute,

timpul și locul,

zborul și visele din stele.

Fără aripi, fără pânze, fără vânt.

Acum știi, ele vin odată cu tine, prin tine.

 

Căutare.

Rătăcire.

Bucurii și lacrimi.

 

În noapte, îți ascult bătăile, respirația, gândurile.

În urmă lași totul.

– Dă-mi mâna, deschide-ți aripile!

 

Când mâinile ni s-au atins,

cuvintele invizibile țâșnesc din inimi pe buze,

ca o explozie între lumină și întuneric

sau, poate,

a fost suficient

doar o scânteie divină

să ne aprindă flăcăra

atât de fragilă și totuși, puternică.

 

Dincolo de timp, realitate și vis.

Magie. Extaz și pasiune.

Lumină.

Infinit.

 

 

Şi totul dispare, se pierde, se pierde

 

 

Te-ai trezit din nou

auzindu-mi paşii în camera ta,

îmi cauţi mâna, explozii de gânduri,

contururi de şoapte, sfioase cuvinte.

 

O parte din noi s-a desprins,

asemeni frunzelor

desprinse de trunchi,

sămânţa însă rămâne luminii,

din nou va multiplica fiecare trăire,

pulsând marea viaţă.

Am ajuns mai aproape de noi

decât oricând înainte.

 

În liniştea serii, o stea

deasupra noastră

ne luminează drumul,

sărutul copleşitor

şi-mbrăţişarea finală

în acest ultim dans

din ceremonialul iubirii.

Văpăi de aur ne-mpresoară,

sângele ne bate-n artere,

celulele vii aleargă febril,

privile ard în nesfârşit,

împărţim acelaşi poem,

inspirănd miresme intense,

totul se-amestecă, creşte,

în puncte de suspensie,

în piepturi, un cântec

de înaltă vibraţie,

ritmul se-nalţă

în zboruri minunate,

trăim unul în celălalt,

ameţiţi ne-ntoarcem în noi,

ne simţim sufletul

şi zâmbetul lui Dumnezeu

– diafan moment capturat

în mâinile tale

ca aripile unui fluture -.

 

Ţi-e teamă de timpul

dintre cele două momente,

priveşti în ochi durerea

şi laşi inima să-ţi zboare.

Lin, ca o vioară m-atingi,

îmi săruţi umărul,

cu buzele te dezmierd.

În geamul deschis, perdelele

ne-adie mirul dimineţii

şi totul, în jur, se leagănă,

dispare, se pierde, se pierde…

 

—————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

30 ianuarie 2o18

 

Lasă un răspuns