Priveşte cu ușa deschisă
Sincronic este totul! Între zâmbet şi suspin,
o picătură în abisul infinitului,
un cântec fără sfârşit
într-o limbă străveche.
O melodie amplă, curgătoare,
cu semne cursive ce, încă, se scriu,
mă cheamă, mă prinde, mă-mpresoară.
– Fiecare atingere a ta o simt.
Trăiesc prin tine, respir, iubesc
pentru că tu mi-ai dat viaţă! – îmi spui.
Dar ce e dragostea şi ce e realitatea?
Vrei s-o priveşti acum,
totul, în tine, vorbeşte despre Ea.
Cu fiecare moment
trăieşti revelaţia paradisului.
Cuvântul se-opreşte în faţa frumuseţii.
Tăcerea se dezvăluie. O pace universală se-aşterne.
– Te privesc o clipă şi-un ropot de-ncântare,
de splendoare divină,
îmi copleşeşte întreaga fiinţă.
Nu mă tem, nu-nţelegeam
şi căutăm răspunsuri.
Răspunsul? Zâmbesc. E-n tine,
îl ai, fiecare clipă
prezent trăită. Un dar!
În tropotul hergheliei de cai
ce-aleargă liberi sub razele lunii pline,
iubirea înfloreşte-n inimă.
Mozaic de trăiri, de lumini, de culori.
Viaţa se naşte, manifestându-se ireversibil.
Suntem atât cât înţelegem!
– M-ai crescut lângă râul vieţii tale.
Ferice de cel ce-nţelege,
care se-adapă din acest râu,
un chiparos cu rădăcini adânc înfipte
ce-şi dă rodul la vremea lui
şi-ale cărui frunze nu se veştejesc.
Mă străbaţi cu fiori în tot trupul,
îmi umpli inima, mă faci să trăiesc,
să simt fiecare respiraţie.
Apele adâncurilor se ridică la suprafaţă.
Timpul a-ncremenit într-o lacrimă.
Ce-i trupul şi-mbrăţişarea lui?
Prea frumoasă ca să o poţi atinge,
păstrezi în tine
dorul nestins, fiori de nepătruns.
– Te ţin strâns. Cum aş putea să te pierd şi unde?!
Iubire înflăcărată
ce mă porţi pe aripi eterne,
inima mea e sfâşiată de puterea din tine!
Lasă-mă să te privesc în oglinda iubirii
ce nu se va stinge niciodată!
În mii de forme,
de simţuri ameţitoare, o săruţi.
O voluptate străbate trestia în frison.
Ah, mâinile noastre! Ah, mâinile noastre!
Pasăre călătoare. Pasăre călătoare.
Cauţi, cauţi pierdut în singurătăţi pustii,
în trecutul care se scurge la nesfârşit,
o iubire în care crezi,
un gând, o rebeliune
ce te separă de tine, de lume,
ceva ce nici tu nu-nţelegi.
– Te caut să mă regăsesc!
Cât timp exişti, efortul nu e zadarnic.
În fiecare zi te-aşezi la poalele
straturilor mele lăuntrice
şi urci până pe culmile cele mai înalte.
În tot ce mă-nconjoară te găsesc.
Sufletul tău e-o minune divină!
Aş putea spune că eşti
dincolo de frumos şi nu aş greşi.
– îmi şopteşti, zâmbindu-mi.
Punctele de suspensie
Printre cuvinte şi lacrimi atârnate,
printre vise şi respiraţii,
printre aşteptări, şoapte sau regrete,
printre jocuri de umbre
şi suspine adânci,
puncte, puncte, puncte…
În căutarea ta, suspendate puncte,
de la un rând la altul, în colţuri de albastru,
asemeni firelor de păianjen,
atârnă-n albul foii,
prevestindu-i soarta.
Puncte, puncte, puncte…
Ghidate de instincte,
adunate sinistru,
ca boldurile se-agaţă
de pieptul cuvintelor.
Închizi ochii… Respiri adânc…
Le simţi peste tot prelungirea haotică,
străpungerea vieţii…
Pe acoperişurile literelor,
pe firele de tensiune ale rândurilor,
înnegrind cerul filelor,
te privesc,
te-aşteaptă,
se năpustesc deodată
şi devastează tot ce întâlnesc…
Ah, voi, puncte, puncte, puncte!
Stoluri de puncte în derivă,
în liniştea de plumb
şi cerul din ce în ce mai greu de atins,
atacă fiecare spaţiu
cu ciocurile,
cu ghearele şi aripile lor.
Puncte, puncte, numai puncte…
Terifiant apar
pe marginea rândurilor.
Invazie de puncte
stropite-n tuşul negru,
asemeni neghinei pe câmpurile creaţiei,
ca, în final, să se oprească,
brusc
şi inexplicabil,
aşa cum au început.
Sărutul
Imprevizibile sunt clipele.
Până la întâlnirea noastră, imponderabile,
își așteaptă, tăcute,
timpul și locul,
zborul și visele din stele.
Fără aripi, fără pânze, fără vânt.
Acum știi, ele vin odată cu tine, prin tine.
Căutare.
Rătăcire.
Bucurii și lacrimi.
În noapte, îți ascult bătăile, respirația, gândurile.
În urmă lași totul.
– Dă-mi mâna, deschide-ți aripile!
Când mâinile ni s-au atins,
cuvintele invizibile țâșnesc din inimi pe buze,
ca o explozie între lumină și întuneric
sau, poate,
a fost suficient
doar o scânteie divină
să ne aprindă flăcăra
atât de fragilă și totuși, puternică.
Dincolo de timp, realitate și vis.
Magie. Extaz și pasiune.
Lumină.
Infinit.
Şi totul dispare, se pierde, se pierde
Te-ai trezit din nou
auzindu-mi paşii în camera ta,
îmi cauţi mâna, explozii de gânduri,
contururi de şoapte, sfioase cuvinte.
O parte din noi s-a desprins,
asemeni frunzelor
desprinse de trunchi,
sămânţa însă rămâne luminii,
din nou va multiplica fiecare trăire,
pulsând marea viaţă.
Am ajuns mai aproape de noi
decât oricând înainte.
În liniştea serii, o stea
deasupra noastră
ne luminează drumul,
sărutul copleşitor
şi-mbrăţişarea finală
în acest ultim dans
din ceremonialul iubirii.
Văpăi de aur ne-mpresoară,
sângele ne bate-n artere,
celulele vii aleargă febril,
privile ard în nesfârşit,
împărţim acelaşi poem,
inspirănd miresme intense,
totul se-amestecă, creşte,
în puncte de suspensie,
în piepturi, un cântec
de înaltă vibraţie,
ritmul se-nalţă
în zboruri minunate,
trăim unul în celălalt,
ameţiţi ne-ntoarcem în noi,
ne simţim sufletul
şi zâmbetul lui Dumnezeu
– diafan moment capturat
în mâinile tale
ca aripile unui fluture -.
Ţi-e teamă de timpul
dintre cele două momente,
priveşti în ochi durerea
şi laşi inima să-ţi zboare.
Lin, ca o vioară m-atingi,
îmi săruţi umărul,
cu buzele te dezmierd.
În geamul deschis, perdelele
ne-adie mirul dimineţii
şi totul, în jur, se leagănă,
dispare, se pierde, se pierde…
—————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
30 ianuarie 2o18