Însăşi viaţa
Nu uiţi frunzele ce ieri
ne-acopereau
ca o pătură,
şoaptele lor sperau
să treacă
prin arcul elipsei
– acea absenţă plină -,
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.
O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi
lacrimi de bucurie,
două buze ard intens,
o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima,
capul ţi se-nvârte.
Un limbaj floral este necesar iubirii,
mâinile de pe tastatură
îţi sunt amorţite
şi toate dorinţele tale secrete
de a explora
fiecare parfum din mine,
rămân inocente, ca ziua de lungă.
Prin cel mai adânc tunel
un tren intră în viteză,
un vuiet
în diminuendo
şi-n albastru crescendo
este iubirea,
sursa fiind însăşi viaţa.
Incomensurabil şi insondabil,
cu mult faţă de
ceea ce, tocmai, am spus,
în miezul meu interior,
profund te iubesc! îmi spui astăzi.
Cheia timpului
În marea din adâncurile noastre
mă vei găsi, iubitule,
în pictura fumului,
risipit de orele timpului,
ca şi cum ceva continuă să curgă,
când vei simţi iubirea
vei simţi şi dorinţa,
petale de lumină din fructul iubirii.
– Un vis, de neuitat, am trăit cu tine,
în cea mai frumoasă călătorie,
nebunie sau nu,
inconştient am fost prins
în acest vârtej sau, poate,
e realitatea pură,
acel ceva ce noi, pământenii,
încă nu avem puterea să percepem!
– S-a întâmplat pentru noi,
să mulţumim Cerului!
Simţi cum palpită inima noastră?
Ascultă-i muzica unică,
las-o să curgă prin fiecare celulă,
nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot!
Când vei fi copleşit de însingurare
– deşertul în care suflă
doar pustiul nisipurilor mişcătoare –
vei găsi poarta mereu deschisă,
vei simţi atingerea mâinilor mele.
De tine depinde ca tot ce-ai trăit
să fie, acolo, candelă vie,
am fost una cu Viaţa,
fără început şi fără sfârsit,
mai mult decât Viaţa şi Moartea.
– Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii!
Ne-a fost dat un timp întâlnirii noastre,
cântecul nostru îşi poartă,
departe,
ecoul visului înflorit.
Acolo, frunzele copacului meu
îţi vor şopti:
marea eşti tu, marea sunt eu,
acel spaţiu imens,
mister, nelinişte, exaltare, fior,
melancolie, vibraţie,
pură emoţie, necuprinsul din infinit!
Dincolo de tăcerea albă,
un câmp de păpădie este acolo,
un câmp şi liniştea lui verde,
ai să rămâi cu mine, acolo, mereu,
priveşte-mă, priveşte-mă,
hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!
Cuvântul îşi începe tăcerea
Suntem gândurile, cuvintele,
trăirile,
sentimentele
sau imaginile amprentelor noastre?
Le dăm viaţă, hoinăresc,
înfloresc, se-ating, se-mpletesc,
ard în extaz,
strălucesc în noi,
ca o piatră de safir,
se-nalţă contopite,
trăiesc magia
cu simplitate şi candoare,
prin dragoste le salvăm
sau blocate între lumi, frânte,
mocnesc, suferă,
oftează din adânc
şi se desprind cu aceeaşi forţă,
eliberându-le ecoul
în liniştea ascunsă a poemelor noastre.
Timpul dintre noi e diferit,
graniţele apar, cresc,
se prelungesc,
se estompează şi dispar.
M-am plimbat prin grădină,
un boboc roşu de trandafir
s-a agăţat de mine,
tremură, în cădere, în palma mea.
Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,
în inima mea,
ne-am luat rămas-bun.
Emanând din el însuşi,
un cântec lin
de sub cascada de sunete radiante
se spală
şi-acum pluteşte-n eter
prin aburii dimineţii revărsate.
––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
5 iulie, 2018
Dragostea mai intens și mai expresiv exprimată n-am citit de mult timp ! Te face să vibrezi indiferent de vârstă sau de condiție! Felicitări pentru talent și pentru forța sentimentelor !