O rugăciune către cer rostesc
De mică, la căpătâiul mamei ce se stingea,
ai promis că vei continua să mergi,
să crezi în viaţă, să treci
cu zâmbet peste toate
şi să învingi orice dureri
şi-oricâte greutăţi.
O luptătoare!
La naştere, măicuţă dragă,
în plânsul tău,
o taină ţi-am fost.
M-ai strâns la piept,
m-ai legănat
şi m-ai învăluit
în cercul de iubire.
O stea-lumină!
Ecou al inimii, în toate-ai fost
şi cântec, şi aripă în zbor,
şi reazem,
şi tărie, şi căldură.
Cu mâinile muncite,
cu glas blajin,
în tine am găsit
surâs şi mângâiere,
refugiu şi putere,
rază de soare.
Neobosită ai fost!
Lacrimi îmi curg pe-obraz, acum,
un an de când,
în nefiinţă, ai trecut,
un an de când tăcerea
ne desparte, măicuţă dragă.
O veşnicie mi se pare!
Nemuritoare, în inimă te port,
în inimă te voi găsi mereu.
Un înger de lumină!
Cu mâinile împreunate,
o rugăciune, către cer rostesc.
Pacea luminii, cu tine,
în veci să fie!
Priveşte cerul…
Priveşte cerul, în liniştea nopţii,
chiar dacă lacrimile căzute
pe obrajii fierbinţi
lasă, în urmă, o durere amară.
Priveşte cerul, de la marginea lumii,
chiar dacă cortina cade
şi dâre-adânci se zăresc în nisipul vieţii.
Ritmul dansului,
ca şi ritmul existenţei,
în spirala timpului, îşi poartă paşii
la marginea prăpastiei,
luminând calea celor din urmă.
Priveşte cerul, în liniştea nopţii,
mergi mai departe,
deschide noi uşi,
credinţa să-ţi fie nemărginită
şi, Cupidon,
încă o dată, va poposi pe umărul tău!
– Nu este niciodată timp suficient
pentru noi, iubito,
cu tine, lângă mine, un marinar sunt,
pe o mare bătută de vânturi! îmi spui.
Culcaţi pe nisip, în timp ce luna palidă
atrage fluxul de pasiune,
corpul tău
m-acoperă cu primul sărut,
înainte de a continua explorarea.
Clipe, clipe adunate împreună,
fiecare moment e o călătorie spre final,
un şirag de clipe este viaţa noastră,
fragilă lume de lumini şi umbre,
clipe, magice clipe, lasă-le să plece!
Priveşte cerul, de la marginea lumii,
înflorit de palida lună şi muguri de stele,
şi lasă visul să se-nalţe,
acele sunete uitate, un cer spre alt cer,
ca un timp pierdut,
până când vom găsi dragostea
în inimile noastre, în primul rând.
Distanţa ne trage în braţele ei,
doar marea, seducătoare,
te reţine, acum, în braţele ei.
Clipe, sanctuar de clipe,
clipe-adunate împreună
către acea unică, ultimă, clipă.
Darurile litiei
Cu viteză îți aleargă gândurile, prin zbaterile punctului,
un abis se deschide pe marginea cuvântului
și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
În spațiul acesta de nepătruns
rodește sămânța speranței.
O lumină arde aripile unui fluture,
de-ai fi fluture, ars de această lumină
ai vrea să fii,
o lumină abia atinsă
ce păstrează albastrul eternului,
cu darul de a calma, pansa
și vindeca disperările, rănile, durerile.
Brusc, vânturile s-au dat de o parte, era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
pe sunete de clavecin,
un răspuns a venit către tine.
Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
luminii pure și ecoului vocii,
păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
Aici, aproape, e lumina ei,
la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
e ochiul din piatra unghiului.
Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
sau, chiar, mai multe îți ștergi.
– Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului,
iar eu credeam
că îngerii luminii sunt trimiși,
doar, să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă,
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!
Pâine, vin, grâu și untdelemn – ofrandă și mulțumire.
Un poem este cu toată ființa ei,
un poem citit cu nesaț,
clipă de clipă,
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea,
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
15 septembrie, 2018