Coridor în timp
Pe drumul cunoaşterii, trecând prin abis,
Ier a pendulat o viaţă, pe muchia
dintre Dumnezeu şi lumea de aici.
Un singur adevăr a căutat, iubirea.
Îi plăcea să simtă necuprinsul,
vorbea cu soarele,
cu stelele, cu cerul şi luna,
avea viziuni,
imaginându-şi că norii sunt îngeri.
Îl fascinau dansul copacilor
în bataia vântului,
clocotul sau liniştea naturii,
miresmele suave,
magia din mijlocul furtunii.
Uimit asculta şoaptele pădurii,
susurul apelor şi cântul păsărilor.
Îi plăcea libertatea lor,
trecea, cântând, pe lânga ele
şi, astfel, cădeau sau se ridicau.
Se urca-n poduri să le prindă,
le făcea capcane,
iar când se aşezau le mângâia,
le privea mirat, le simţea inima,
de parcă
le-ar fi sărit din piept,
tremurul şi teama din priviri.
Odată liniştite le dădea drumul să zboare,
chiar dacă nu se mai uitau înapoi.
Câtă iubire! Acolo i-a rămas gustul!
Faţă în faţă cu el însuşi – candoarea vieţii – ,
o străfulgerare nesfârşită,
parfum de iasomie,
val după val, clipă dupa clipă,
cufundat în lumea de vis,
ca lumina căzută pe flori.
Parcă nimic nu era real, trăia în altă lume.
Un copil a murit ca să se nască un tânăr
şi-un tânăr ca să se nască un adult,
viaţa învolburată
i-a fost revelată prin lacrimi
mai curate decât roua dimineţii,
deschizând, rând pe rând, porţi nebănuite.
Un călător spre zările albastre
şi aripile desfăcute din el!
Viaţa e aşa cum se vede prin ochii tăi,
totul trece
ca o briza uşoară
ce-ndepărtează paşii din urmă.
Aşa va fi mereu,
fascinat de tot, contopit cu absolutul!
Închis în carapacea dorinţelor fără sens,
iluzii sunt toate, atâta timp
cât alţii ne creează cadrul! Tânjim după noi.
Cuvântu-şi începe tăcerea,
prin ea totul se naşte.
Un zâmbet aşezat pe faţa lumii,
mai întâi a fost viaţa,
cu moartea se-ncheie piesa ascunsă.
Să ne lăsăm dezgoliţi
în ploaia târzie a iubirii!
Corabia de vise
Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care
ţi-a răscolit visele noapte de noapte,
cascadă curgând
în carnaţia coapselor
răsucite din unda de dragoste.
Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii,
de primul pas prin oglinda lungă
în care coridorul întunecat
transformă realitatea într-un sărut
şi-n aripile sufletului prin care pluteşti.
Nu ai uitat privirea întâlnită
şi-acele linii curgătoare
ce duceau spre ea
cu-atât de mult timp în urmă.
Toată speranţa ţi-e în aşteptare,
punctul de pornire al iubirii eterne.
O viziune, dincolo
de tot ce-ai contemplat,
ţi-a fost de-ajuns să o iubeşti,
o înmugurire repetă crisalida,
în timp ce durerea
ţi-e greu de suportat.
Prin focul trezit,
trecători suspendate în spaţiu
se îndepărtează cu fiecare popas.
Pentru ea visul tău zăboveşte, adâncit
în zidurile sfinte din inima ta.
Nisipul, strălucitor ca diamantele,
respiră în aşteptarea brizei
ce va spăla lacrimile tale.
Şi totuşi visul continuă,
te afli la jumătatea drumului
spre râul ce curge
în oceanul de lumină,
doar pădurea de cuvinte
tremură de teamă, îngrădită în noapte.
Numeri orele durerii şi secundele chinului
prin care,
într-o linişte virgină,
ţi se derulează imagini dulci-amărui.
Te-ntrebi “cât arată măsurătoarea apei?”,
acel timp în care orele
se măsurau cu o clepsidră.
Fiorul melodiei îţi scapă,
simbol şi serenadă,
gardenia din părul ei
– floarea sufletului -,
miresme subtile persistă în tine.
O inimă rănită plânge, priveşti stelele
şi respiri aerul nopţii
– Abisul fecundând veşnicia Tăcerii –
până când auzi un cântec de leagăn,
fantoma ei în fiecare cadenţă
şi vibraţia adusă
de vocea ei sub un cer adăpost.
Simţi atingerea Cerului?
Te urmează în vis…
Cuvântul îşi începe tăcerea
Suntem gândurile, cuvintele,
trăirile,
sentimentele
sau imaginile amprentelor noastre?
Le dăm viaţă, hoinăresc,
înfloresc, se-ating, se-mpletesc,
ard în extaz,
strălucesc în noi,
ca o piatră de safir,
se-nalţă contopite,
trăiesc magia
cu simplitate şi candoare,
prin dragoste le salvăm
sau blocate între lumi, frânte,
mocnesc, suferă,
oftează din adânc
şi se desprind cu aceeaşi forţă,
eliberându-le ecoul
în liniştea ascunsă a poemelor noastre.
Timpul dintre noi e diferit,
graniţele apar, cresc,
se prelungesc,
se estompează şi dispar.
M-am plimbat prin grădină,
un boboc roşu de trandafir
s-a agăţat de mine,
tremură, în cădere, în palma mea.
Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,
în inima mea,
ne-am luat rămas-bun.
Emanând din el însuşi,
un cântec lin
de sub cascada de sunete radiante
se spală
şi-acum pluteşte-n eter
prin aburii dimineţii revărsate.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
31 octombrie, 2018