Liane smulse
O zaream cu cozi de fată întorcând în carte – o filă
Între vârsta cu botine și durerea de sub bolți
Nu mă amăgeam vreodată că ar mai fi fost copilă
O iubeam fără cuvinte și mi-o dezveleam în nopți…
Chipul alb sub părul negru și – l apropia de soare,
Ochii și – i ținea sub pleoape cu o geană de durere
Mâinile se strângeau ruga, străvezii în aer, boare…
Nu știam ce înger poarta-i, rânduielii în cădere!
Câte – o zi pe săptămână se impodobea cu flori
Și din trupul alb și negru, curcubeie punea – n zâmbet
Sub cea mască viorie, ochii – i străluceau doi sori
Și avea o proză – n versuri pe sub talpa fără umblet.
Așteptam bolnav de friguri să zăresc atunci bărbatul
Ce trezește dintr-o moarte, o năluca de femeie…
Și – am mirat cu mine ochii, pași voioși de baietandru..
Ea și – l ridică în brațe și – i sorbea lumini – crâmpeie!
E adusul ei pe lume, am gândit, dar fără zâmbet ,
O durere ascuțită îmi intrase printre oase..
Poezie fără proză îmi părea tot pasu – i umblet
Și ghiceam cascade – n plânset sub tavanul unei case.
Îmi părea o altă ființă ce umplea în palme mici
Clopoței de râs năvalnic dintr-un plâns șoptit de soartă,
Roze și garoafe albe o stafie între frici
Căci Mirona, ea, năluca, zăcea în sicriu, o moartă!
Care Dumnezeu, ce înger cu aripile murdare
Fură viața unei mame și o frânge sub o cruce?
Peste moaștele dorite, azi se scaldă o duhoare
Și mi-s mâinile căzute și din ochi îmi curge sânge!
Noi netotii de iubire care jucăm viața – n zaruri,
Aruncăm cu pietre surde în durerea unui om…
Tu, Mirona cu codite, ai primit pumnale – daruri
Și ocari de precupete din Sahara unui pom…
Plânge într – un colț de lume sub tăcere, un copil
Care ține în mânuțe poza unei mame duse,
Între viata lui duruta, curge lacrima tiptil
Și speranțele micuțe sunt acum liane smulse!
Așa se ajunge pe lună, domnilor !!!
încerc de câteva zile să adun oameni,
să-i văd cu palmele una lângă alta, deschise ,
să facă o punte de trecere de la un urlet la altul…
părinții nu-și pot abandona copiii, copiii nu știu ce-i urletul greu
…dar bătrânii
vin! unul câte unul…
stau la coadă
unul câte unul….
vor o cartelă pentru acest urlet ,
vor să știe că se aude!
am chemat toate televiziunile ,
se transmit știri în lume !
ospiciile sunt cele mai voluntare…
aici urletul zace de mult timp
în cămăși albe…
le-au pus papioane de sânge la spate
și râsul isteric
în eprubete…
orfelinatele…
prezente ! fără mame de doi lei,
doar copii
cu hrană puțină, păpuși de ghips
și biscuiți vechi,
râncezi !
ei vin cu pumnii închiși
în ei.
Îi conving să-i desfacă…pentru pod ?!
„NU! noi nu avem palme decât pentru nuiele,
noi ne spălăm cu pumnii strânși
și cu ei la ochi
dormim coșmaruri…”
un grup de clovni îmi atrage atenția.
și-au pus mânuşi albe
ca pentru o ceremonie
și doar jumătate de față este pictată,
cealaltă plânge fără fișa postului ,
plânge că așa plânge
ca la toate spectacolele …ca după toate spectacolele…
zeci, sute, mii de femei cu buze cusute,
cu mâinile îndoite a cruce
au ochii măcelăriți sub palme nedeschise.
își arată podul…
podul cu linia vieții lor
chinuite ,
podul pentru alt pod!
Azi chem la mine toți oamenii
care urlă durerea în ei…
Pentru un pod de palme
deschise…îl ridic…
nu veți mai lansa rachete!
Aşa se ajunge pe lună, domnilor!!!
Şi prima dată-ţi plec…într-un sicriu!
De când nu mai auzi cuvântul meu
Şi inima de când ţi-a stat pe gânduri ,
De când uitat-ai că mi-eşti Dumnezeu
Şi mă tot prinzi cu zgomot printre rânduri ?
Poate-am murit şi nu mai ştiu să-ţi spun
Povestea mea-n cuvinte-obişnuite…
De mult simţeam cum glezna mi-o înghite
Cu poftă parcă, roua spartă-n drum !
De ochii seci îmi atârnau opt ploi
Şi nu-mi trăiam prezentul nicio clipă…
Tu te-ai dezis de sfânt cuvîntul „NOI”,
Urci munţi ,Sisife, de iubiri risipă…
Cu poftă parcă, roua spartă-n drum
De talpa grea, tot mai şovăitoare,
Îmi atârna-n valtrapuri de pe-acum ,
Aripile ce trupul mi-l despoaie!
Gol şi plăpând, într-un amurg cu ger
Aureola-mi se-nclina spre soare…
Tu ai simţit căderea-mi grea din cer
Patetic dans şi dulce întâmplare !
Cum să-ţi mai caut sufletul acum
Când mâna mi-e falangă, roit pe groapă ?
Mi-s umerii căzuţi şi umbra scrum
Şi fluturi orbi din cord mi se adapă !
Iubirea n-are margini ca odaia ,
Sau ca o vază-n care pui un crin ,
Oglinzile nu-i străjuiesc văpaia
Şi nu-i DANTELĂRIE într-un scrin !
Poate-am murit , de-aceea-ţi scriu acum
Să-mi vezi tot hoitul ce-am ajuns să fiu…
Îmi caţăr pe un hârb de nor sufletu-mi fum
Şi prima dată-ti plec ! Într-un sicriu …
——————————–
Irina ALEXANDRESCU
Craiova, 26 martie 2019