La 200 de ani, mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu naște și astăzi controverse. În perioada comunistă s-au dedicat filme eroului oltean, care s-a ridicat cu arma în mână pentru drepturile țării și ale țăranilor. Filmul ”Tudor” din 1963 regizat de Mihnea Bratu, cu un scenariu de Mihnea Gheorghiu, era paralel cu adevărul istoric, evidențiind un lider al țăranilor săraci în luptă cu boierii, turcii și marile imperii ale vremii. Încă atunci, arta realismului – socialist mai făcea ravagii în epocă. Istoriografia românească a oscilat în interpretarea acțiunii lui Tudor Vladimirescu și în perioada comunistă, conform epocilor schimbătoare și ale regimurilor politice diferite dictate de secretarii generali. Pentru unii istorici, Tudor a fost mandatar al Eteriștilor, pentru comuniștii sovietici un răsculat al țăranilor, iar pentru Ceaușescu un naționalist revoluționar autonom. Eram student la Istorie, când dezbateam la seminarii înfocat cele doua curente istoriografice despre Tudor: teoria academicianului Andrei Oțetea, ușor filo-sovietică și internaționalistă. În cartea ”Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821” apărută în 1971, istoricul îl prezenta pe Tudor ca a fost mandatar și subordonat Eteriei la 1821, un aventurier care a semnat o înțelegere cu societatea secretă pentru eliberarea Greciei și nu a mai respectat-o, de aceea fiind ucis la ordinul lui Alexandru Ipsilanti, liderul mavroforilor. Teoria lui Oțetea era simplistă și nu lua în calcul toate informațiile și complexitatea epocii controlate la nivel european de Sfânta Alianță. Caracterul mișcării lui Tudor se prezenta mai degrabă ca o răscoală pentru a minimaliza rolul românilor în mersul istoriei moderne. Tot în regimul trecut, la începutul anilor 1980 s-a exacerbat și teoria lui Gh. Iscru sprijinită de istoricii ceaușiști Ardeleanu și Mușt, că olteanul a fost un revoluționar naționalist autonom si chiar cu accente anti-rusești, pe placul lui Nicolae Ceaușescu, fapt ce era total neadevarăt. Personalitatea extraordinar de complexă a lui Tudor Vladimirescu nu poate fi schematizată. Tudor a fost un bărbat autentic care a pornit de jos, un autodidact și un spirit intreprinzător care avea ușile deschise pentru membrii din toate clasele sociale. Era o personalitate carismatică care a reușit să urce treptele dregătoriilor, a micii boierimi, cu relații în lumea marii boierimi. Vorbea mai multe limbi. Era vătaf la Cloșani, pe graniță cu Transilvania austriacă, știind să vorbească limbile germană și greacă. Tudor a luptat în războiele ruso-turce de la începutul secolului XIX, devenind locotenent în armata rusă și sudit rus, adică un fel de cetățean sub protecția consulatului Rusiei de la București. A primit decorația rusă Sf. Vladimir și a ajuns comandant de panduri. Era adulat în Oltenia și respectat la București.
Tudor Vladimirescu nu a apărut din neant. Era produsul în acțiune a boierimii emancipate. El a știut foarte bine ce face și ce va intreprinde. Pentru liderul pandurilor izbucnirea ”zaverei” grecești, cum o numeau ironic cronicarii filo-turci, a fost ”ocazia, nu cauza revoluției”, parafrazând un citat de Nicolae Bălcescu de la 1848. Colaborarea cu Eteria nu a fost o subordonare, ci o înșelegere așa cum spun cercetătorii mai noi. Tudor Vladimirescu în înțelegere și colaborare cu ”partida națională” și divanul boieresc a declanșat revoluția în Oltenia. Boierimea dorea lepădarea jugului fanariot, domni români și constituție sub influența revoluției franceze. Au fost boieri care i-au scris lui Napoleon. Nu intru în detaliile revoluției care sunt arhicunoscute, dar pot spune că Tudor s-a folosit de Eterie și relațiile acesteia cu Rusia pentru a porni revoluția în interesul ”partidei naționale”, împotriva fanarioților și pentru instaurarea domniilor pământene și a realizării unei oblăduri constituționale în favoarea tuturor claselor sociale. El s-a comportat în preludiul acțiunii de la 1821 ca un revoluționar, care avea legături cu clasele sociale de la țărani, meșteșugari, boieri și membrii casei domnitoare, plus relațiile sale din lumea militară a pandurilor și poliția reprezentată de arnăuți. Când a ridicat sabia a știut că a ”îmbrăcat cămașa morții”. Trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Acesta se pare că a fost otrăvit de medicul său. Este posibil chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte. Căimacămia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie 1821. Încă din noaptea precedentă anunţului morţii domnitorului, 18/19 ianuarie 1821, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea convenită cu marii boieri. Tudor ajunge cu o ceată de arnăuți la Târgu Jiu. De la început Tudor afirmă cunoscuților că știe ce face. La Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă, îi destăinuie acestuia că răscularea poporului se va face cu consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.
Tudor îşi lansează la Padeș celebra proclamaţie, care era primul document al revoluţiei. Tonul folosit era dur, gata să incite țăranii și micii meseriași: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?” Prin această proclamaţie a nemulțumit marea boierime. Dar cei care știau adevărul acțiunii lui Tudor au citit mai atent finalul proclamației care era liniștitor. Apar niște nuanțe care îl remarcă pe Tudor ca un fin diplomat. „Să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări-obştii folositoare-ca să se atingă măcar de un grăunti, de binele sau de casa vreunui neguţător, orăşan sau ţăran, sau de al vreunui locuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jărtfească;însă ale celor cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiţi – numai ale acelora să se ia, pentru folosul de obşte”. De la Padeş, Vladimirescu expediază şi trei memorii explicative ale faptelor sale, unul către Înalta Poartă, celelalte două împăraţilor Rusiei şi Austriei, aflaţi, în acel moment, la congresul Sfintei Alianţe de la Laybach (astăzi, Ljubliana, capitala Sloveniei). Tudor a jucat cu caimacamii propria partidă națională dincolo de interesele Eteriei și Rusiei. Acestea au fost instrumente și cauzalități, nu mobilul acțiunilor lui Tudor Vladimirescu, care se poartă ca un revoluționar, nu ca un răsculat. El întreținea o corespondență secretă cu pașalele de la Dunăre și cu Înalta Poartă. Trimite emisari la Istanbul. Regret că și marele istoric Florin Constantiniu, ucenic al lui Oțetea, în studiul ”O istorie sinceră a poporului român” a căzut în capcana istoriografică a lui Andrei Oțetea ca să considere revoluția de la 1821 un fel de răscoală. Tudor a acționat revoluționar, mișcarea sa avea implicații naționale, sociale și complicații internaționale. Acțiunea avea caracterul unei revoluții complexe. ”Domnul” Tudor, așa cum îl numeau cu drag valahii, a inițiat după intrarea în București o încercare de reformă constituțională. Țarul rus aflat la un congres al Sfintei Alianțe la Lubliana, la presiunea cancelarului austriac Metternich, un reacționar, dezavuează Eteria și mișcarea lui Tudor. Marii boieri și caimacamii fug din București. Tudor nu cedează și preia conducerea țării. În cadrul „Cererilor norodului românesc”, un fel de constituție românească trimisă la Poartă, Tudor proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot). „Cererile…” trebuiau să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”.
Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând desființarea a toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare, etc. „Cererile…” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii române” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața economică. În ceea ce privește țărănimea, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. Se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea vericăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce […] v-au supt sângele” și anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”. Tudor făcea o deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot. El cerea împărțirea „averilor rău agonisite” și constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și 200 de arnăuți. Este un program revoluționar demn de 1789, care îl înscrie pe Tudor în rândul marilor lideri politici reformatori ai epocii.
Refuzul de a se subordona Eteriei și colaborarea cu Poarta pentru impunerea de domni pământeni și implementarea unei constituții naționale și sociale înaintate i-a atras ura grecilor și condmnarea la moarte de către eteriști. Faptul că în armata sa a respectat strict disciplina ca într-o armie națională, fără jafuri sau violuri, a nemulțumit căpitanii trupei. Pedepsele severe dovedeau că Tudor nu era în fruntea unei cete de răsculați, ci a unei armate românești în constituire. De nemulțumirile căpitanilor pentru pedepse, poate prea aspre, Tudor este răpit de eteriști și ucis mișelește, în noaptea de 26/27 mai 1821, la Târgoviște de către grecul Vasile Caravia, fiind aruncat într-o fântână la ordinul lui Alexandru Ipsilanti. Tudor nu a fost un răsculat și nici un supus al Eteriei. Faptele sale de arme, constituționale și de independență față de Eterie, dovedesc că a acționat ca un revoluționar conștient de misiunea sa de reformare a țării prin revoluție. A ridicat sabia dreptății poporului român, știind foarte bine de la început așa cum a spus-o pe Jiu, că a ”îmbrăcat cămașa morți”.
Ionuț Țene