La începutul lunii octombrie a.c. am participat la impresionantul vernisaj aniversar (70) dedicat pictorului clujean Viorel Nimigeanu, desfășurat la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Lumea bună prezentă, mai ales din elita literară și a artelor locale nu mi-a dat răzgazul să vizionez expoziția în tihnă, peisajul fiindu-mi ”furat” de concertul arhetipal al lui Grigore Leșe și de discursul funambulesc al istoricului devenit prozator de succes, Ovidiu Pecican. Dar zilele acestea dezbărat de incidente mondene și rebarbative am vizitat în solitudine expoziția maestrului din aripa de la parter a Muzeului de Artă. Am intrat cu sfială și curiozitate în sălile de expoziție bine luminate, nu neapărat de candelabre baroce, ci de lumina care răzbate cu violență telurică din tablourile fertile ale lui Viorel Nimigeanu.
Primul sentiment este impresionist: simți co-împărtășirea cu obiectul de artă, care nu este materie, ci ființă vie care se deschide, un ”dasein” al sufletului. Lumina care degajă din tablouri arde sufletul care se înalță până la cer, unde se contopește cu nadirul. Nu oricine are organul care să perceapă pictura lui Viorel Nimigeanu. Trebuie să ai cultura necesară, dar nu doar una livrescă, ci ontică, care se obține și șlefuiește din împerecherea cărții cu experiența, din legătura sufletului cu divinitatea și care știe să facă diferența dintre sacru și profan. Fără o isagogie a ethosului culorile lui Viorel Nimigeanu nu pot să te cucerească. Ca să înțelegi pictura maestrului trebuie să ”vezi” în primul rând cu sufletul. Viorel Nimigeanu este un pictor paradigmă. Creează o pictură primordială, grea și bolovănoasă, în formatul paradoxal al exprimării, care se naște din izvoarele adâncurilor, își trage seva spre sufletul care întră în combustie și, apoi, se înalță brâncușian, ca pasărea măiastră spre esențe și înălțimi. Pictorul clujean a depășit bariera dilematică a categoriilor clasic, antic, baroc, modern, impresionist, suprarealist sau structuralist. Viorel Nimigeanu însumează în tablourile sale valoarea. El poate fi și antic, și Da Vinci, și Degas, Grigorescu, Luchian, Munch sau Kandinski. E atins de înveșnicirea artei prelucrate ca un bijutier zdrobit de migală și frământări, care vrea să realizeze aura sfinților. Experiența sa de pictor de biserici i-a adus o perspectivă sacră, în stilul lui Rudolf Otto, care știe să treacă, totuși, cu lejeritate, din mistic spre o modernitate asumată, știind că are rădăcini adânci și bine înfipte în cultura universală. Are ispita lui Luchian, prin portretistică și flori, dar nu se lasă înregimentat în viziunea pictorului român de la începutul secolului XX. El duce mai departe culoarea și mesajul, dincolo de aparențele interioare, pentru că în esențe: adevărul și frumosul se comprimă într-un timp care nu mai are nevoie de ceas și de măsură.
Tablourile lui Viorel Nimigeanu ne transmit un mesaj asemeni celui din volumul de versuri al lui Marin Sorescu din 1965 –”Moartea ceasului”. În ierarhia valorii înduhovnicite spațiul, timpul și culoarea se comprimă în eternitate. Asfel pictorul poate fi catalogat pe drept cuvânt un clasic, dar și un avangardist suprarealist. E greu de surprins în categorii și limite Viorel Nimigeanu. Energia curge viu din culori ca un fluviu la cazane. Pictorul mi-a spus într-o efuziune intimistă că, pune până la nouă straturi de culoare brută sau șlefuită pe pânză, până obține acea lumină care ne arde sufletul și înalță. Talentul nu este numai cadoul zeilor, dar și rodul unei munci destructurante. Opera de artă este ”sensul creației” (Berdiaev), aceasta unește omul de infinit. Viorel Nimigeanu construiește bine plămada culorii și simți că acele metafore-culori sunt plămădite și cu sudoare și cu lacrimi. ”Venețiile” sale ne oferă un timp al voioșiei și frumuseții unei vieții solare, impregnate de un erotism difuz și tonic, un loc în care omul poate trăi o fericire cosmică. În schimb, ”Balcicul” este acea frumusețe telurică și arhetipală, care îndeamnă la reverie, că viața este scurtă și are un trecut care de cele mai multe ori doare. ”Balerinele” ne învață că viața este un balans de complicități între zbor și efort, o încercare a frumuseții care vrea să-și depășească limitele și să seducă preajma. ”Peisajele rurale” surprind cheia simplității sufletului care adumbresc imaginea spre un colț tainic sau o uliță ce s-a oprit să surprindă privirea cum arată veșnicia ”care s-a născut la sat”, vorba de duh a filosofului Lucian Blaga. La sat, verdele este tonic și tonifiant pentru comunitate, între verde brad și albul ”zăpezilor de altădată”. E ceva care cheamă din vatra nașterii locurilor bistrițene.
La Viorel Nimigeanu nimic nu este întâmplător pus pe pânză, totul este calculat, încifrat și însumat și, apoi, plămădit de munca cu suflet pentru un scop anume, care eliberează, nu închide preajma. ”Peisajele urbane” sunt decupate din romanele lui Kafka. Acestea surprind incompatibilitatea omului cu materia, acțiune ce încețoșează perspectiva și rezolvă absurdul prin intensitatea culorii. Este șansa omului urban de a se salva existențial de incovenientul încătușat al zidurilor. ”Nudurile” sunt despre femei inteligente. Frumusețea este intelectuală. Este paradoxul nudurilor pictate și dezinhinbate de Viorel Nimigeanu. Frumusețea poate fi doar prin inteligență. Erotismul este doar o anexă a intelectului care descumpănește. ”Portretele” sunt un alter ego. La un moment parcă ai ști și înțelegi totul. Este o sinergie între Luchian, Nichita și Nimigeanu. Autoportretul este de fapt o tripletă bibliografică. Pictorul clujean însumează stilistic, fără să fie eclectic, o pleiadă strălucită a marilor pictori români ai secolului XX: Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Arthur Verona, Ilie Boca, Baba, Gheorghe Petraşcu sau Aurel Ciupe. Maestrul Nimigeanu îi continuă într-un mod original, singular și originar, într-o cascadă de saturnalii coloristice, care învie presimțirea genialității unei umanități care refuză să cadă.
–––––––––
Ionuț ȚENE