Mă întreb retoric, uneori, pe marginea unui vers proaspăt citit care inspiră: Poate să mai aducă ceva nou poezia? Mai poate fi posibil un ”alter ego” în lirică? Chiar au spus totul poeții seduși de muze? Poezia este o stare de spirit plenară sau un produs livresc în care ne regăsim sau ne oglindim sufletul frământat. După mii de ani de creație poetică se mai poate vorbi despre ”noutate„ în poezie. Este poezia un proiect literar evolutiv sensibil, care se ține după dezvoltarea societății umane în istorie sau este pur și simplu un act gratuit de necesitate lirică a sufletului uman? Fiecare generație literară are starea de grație cu poezia și metaforele sale. De fiecare dată, când pare că nu mai este ceva de spus, apare poezia ca un nou izvor limpede ce devine un fluviu năvalnic pentru timpul său. Fiecare epocă este surprinsă de propriul ”zeitgeist”, acel spirit care este în tot și în toate. Nici poezia nu face rabat de la ”spiritul timpului”, care se introduce insidios sau feeric și-și alege, cu febrilitate, poetul reprezentativ. Poetul este ”suflet în sufletul neamului” (G. Coșbuc), de fapt semnifică o conștiință vie a comunității. Grecii antinci spuneau că poezia este o ”convorbire cu zeii”, iar poeții un fel de egali ai locuitorilor Olimpului. Azi poetul discută liber cu lumea și cu Dumnezeu la cafenea, în piață sau pe vârful muntelui. Poetul și poezia în istorie au fost percepute ca „altceva”, ceva diferit, o altfel de ”expressis verbis” decât celelate forme ale societății, artei și culturii. Bardul antic înnoda legătura dintre zei și muritori, era un mesager al transcedentului, care provoca gelozia regilor. Trubadurii, truverii și minnesängerii erau transmițătorii iubirii erotice și universale în același timp. Putem spune cu mâna pe inima poetului că sufletul unei comunități este poezia care o exprimă prin alesul său, ”mirele” care primește cununa de lauri. Spre deosebire de Aristotel, care vedea poezia ca o excrescență chimică materialistă a umorilor, critica literară modernă percepe poezia ca o expresie a frumosului și simțirii. Goethe care a scris ”Poezie și Adevăr” considera ”cuvintele poetului plutind neîncetat în jurul porţilor raiului şi ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea”. Poetul este o poartă spre transcendent și un curtezan neobosit al nemuririi. Oricum el este ”altceva” decât ceilalți – primus inter pares – și vrea să se zeifice. ”Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă” ne spunea Titu Maiorescu. Starea de grație și frumos este căutarea febrilă a poetului, care prin opera sa produce emoție și inefabil. Poezia are durabilitate de la începuturile înnegurate ale timpului până spre un viitor incert. Pentru Théophile Gautier arta este mai durabilă decât politica, de fapt decât orice activitate umană sui-generis. Poeții s-au văzut pe sine și au fost percepuți ca și constructori de durabilității, deși opera lor este fragilă și doar estetică, dar foarte contagioasă în spiritul general. E un paradox al poeziei: să fie firavă și, totuși, ce mai puternică la proba durabilității în timp. Poezia atinge un punct unic: unește trecutul cu viitorul, ziua cu noaptea, pământul cu cerul și sufletul cu trupul. Poezia este o o cucerire, singura posibilă a ”punctului suprem” spunea André Breton. ”Un anume punct al spiritului de unde viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul…încetează să mai fie percepute contradictoriu”. Este acea căutare febrilă a abisului-culme. Poezia are o gramatică proprie, intimă, dar nu intimistă. Poezia nu este o palinodie, ci ultima și unica expresie a frumosului transfigurat de sufletul umanității recuperate. Poezia are o sintaxă originală, care reîntoarce mesajul într-o altă perspectivă a percepției realului, prin simțuri și emoție. Poezia este expresia iubirii sufletului pentru frumos care transmite prin emoție adevăruri în care se regăsesc oamenii.
Limbajul poetic diferă de toate celelate limbaje pentru că nu este unul doar semantic, ci încearcă să vorbească inimii și nu rațiunii. E o limbă a inimii pe care nu oricine reușește să o descifreze, ci doar acela care are ochii iubirii frumosului. Deși de cele mai multe ori autorii de poezie se revoltă față de zei, lirismul este o componentă a transcendentului. Poezia se raportează la ceea ce este dincolo, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu aproapele sau preajma. Nu pot fi de acord cu definiția poeziei din ”Principii de estetică” (Editura Fundaţiilor, 1939) a lui G. Călinescu: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării, fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Poezia nu este o comunicare a iraționalului, ci a esențelor, a corespondențelor teandrice. Din acest punct de vedere putem afirma că poezia este intraductibilă în timp. Aceasta nu poate fi evolutivă pentru că reprezintă comunicarea cu „dincolo”, devenind o modalitate a transcendentului care luminează și oferă sens imanentului. Poezia nu are legătură cu verbele timpului, ci doar cu eternitatea. În acest sens, Homer poate fi contemporan cu Rimboud în timpul liric, doar instrumentele de expresie diferă. În poezie este o căutare tensionată a punctului comun, a restaurării unui unic estetic. Sigur, instrumentele de aspect pot diferi, dar mesajul excepțional are legătură cu emoția și sensibilitatea trăirii. Este un instrument de redare a revelației lirice mai bun ca altul? Posibil, dar aceasta nu are legătură cu modul de transmitere a obiectului, ci cu felul de percepție a subiectului, de intensitatea emoției primite. Simbolismul a crezut că a descoperit simbolul poetic, în realitatea duratei lungi poezia a fost perenă și simbolică de la ”Cântarea Cântărilor” la ”Florile Răului”. Până la urmă, romantismul nu este o expresie de timp post-baroc, ci o formă sufletească de dincolo de timpuri. Odiseu este la fel de romantic și mirat la provocările oamenilor și pământului ca ”Demonul” lui Lermontov sau ”Luceafărul” lui Eminescu. Doar instrumentarul de redare a emoțiilor și sensibilităților diferă într-un aspect fluid. Avangardiștii au crezut că pot schimba lumea în revolta lor împotriva societății și, mai ales, împotriva Civitas Dei. Poeții avangardei sunt niște rebeli furibunzi, care nu mai au nevoie de divinitate sau, mai degrabă, se cred egali cu zeii. Fracturând limbajul poetic și semantic cred că pot distruge vechiul sau tradiția și se pot culege, astfel, fructele mâniei care vor înnoi lumea, punând omul la mijloc într-o umanitate egalitaristă și distopică în care ”Dumnezeu a fost ucis”. Și în această paradigmă avangarda nu face decât să reitereze cu un nou instrument restaurarea omului prin revoltă împotriva zeilor Olimpului, prin ”Prometeu înlănțuit” al grecului Eschil, născut cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos. Până la urmă nu vorbește poetul cu zeii de la egal la egal? Eludarea transcendentului nu face decât să întărească individualitatea și singularitatea eului creator. În poezie mai merge sintagma: nimic nou sub soare? Bineînțeles că nu, doar intensitatea și înnoirea simbolurilor într-o semantică instrumentată diferă în tensiunea emoției lirice. Dacă noul nu îl aduce timpul, nu este evolutiv pentru că poezia transgresează fragmentele durabilității lungi prin transcendent, iar instrumentul este doar o restaurare ciclică în spirală în maniera istoriografică a lui Tucidide, atunci ce poate fi inedit în mesajul liric? O intensitatea stărilor sufletești, o preemțiune și o radiografiere a emoției face diferența dintre poezii, între vers și frază. Noutatea este această încercare de recucerire a unei femei frumoase, care pare mereu proaspătă și aducătoare de emoții și fluturi în stomac. Poezia nu se măsoară în timp și stil, ci în culoarea intensivă a emoțiilor. Diferența în poezie o face valoarea operei literare. În istoria liricii, nu este evoluție, ci intensitate artistică. Homer este la fel de ”modern” și frecventabil ca Shakespeare, Baudelaire sau Pablo Neruda.
Mai contează limba în poezia modernă, în care totul s-a spus și totuși se regăsesc suficiente resurse ca poezia să redevină o renaștere a sufletului emoției? Limbajul este doar instrumentul care sculptează maniera de oferire a inimii receptorului. Limbajul nu este suficient intrinsec pentru a reda trăirea lirică. Versul împovărat de metafore are o încărcătură care face diferența între poezie și non-poezie, între poet și prozator. Limba în sine, oricât de fracturată, nu este poezie. În această chestiune au naufragiat poeții avangardiști ai sec. XX, considerând limbajul fracturat, doar pentru că rupe versul, o poezie în sine. Avangarda nu a fost peremptorie, limbajul poetic induce cu sine o încărcătură emotivă care face diferența între poezie și non-poezie. Poetul autentic este un creator în primul rând de emoții sufletești, care încarcă limbajul poetic și-l transformă în poezie. Fără încărcătură emotivă, versul este doar frază. De aceea emoția în poezie primează limbajului. Aici s-au înfundat avangardiștii și poeziile acestora nu au oferit durată operelor literare, care sunt o modă recurentă, nu niște capodopere. Avangarda literară prin mișcarea ”dada” de la cabarat Voltaire a dus în Elveția primului război mondial experimentul de limbaj până la capăt – in extremis -, pornind de la lovitura de cuțit în dicționarul Larousse spre excitația literară, ca a unui faun imberb, al lui Tristan Tzara. Spargerea limbajului și fragmentarea versului au fost dorințele pătimașe ale avangardiștilor. Ei au adus noul în gramatica limbajului poetic și în mesajul profund rupt de orice urmă de transcendent, dar au rămas repetenți la emoția lirică transmisă receptacolului. În poezie, nu gramatica limbajului sau mesajul profan în exces oferă conținut operei literare, ci intensitatea emoției transfigurate în sufletul cititorului. De viziunea poetică a emoției se apropie cel mai mult în literatura universală poetul american E.A. Poe în eseul „Principiul poetic”. Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie. Mesajul poeziei propuse de Poe este „creaţia ritmică a frumuseţii”. Celelalte valori surprinse în liric: binele, adevărul sunt sunt subordonate celei estetice. Pentru poetul american „principiul poetic” este „aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută” şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a sufletului”. Tendințele liricii sec. XX iniţiate de Rimbaud şi Mallarmé au fost subliminate în poezia ca fantezism și vizionarism opusă celebrării intelectului fantezie (P. Valéry, T.S. Eliot). În literatura română pe aceeași filieră a dialecticii hegeliene avem ”concidentia opossitorum”, Tudor Arghezi vs. Ion Barbu. Poezia este o utopie a absolutului și o motivare a limbajului, care-l separă de cel comun. Da, poetul reface unitatea lumii, redescoperă origini și rădăcini uitate, deși, paradoxal, el vrea să rupă total cu tradiția și transcendentul. ”Corespondențele” lui Baudelaire sunt poduri între simboluri creatoare de emoție și vibrează sufletele. Poeții scriu pre limba lor, care nu este comună, iar tehnica de limbaj este doar un instrument perfecționat și perfectibil pentru a crea o operă în limba lirică universală. Scopul poeziei nu este gratuit, așa cum spun poeții sau criticii literari, ci produce intensificarea emoției printr-un frumos transfigurat așa cum îl percepe, transfigurează și oferă autorul de versuri. Da, poezia este o artă pentru artă, nu una cu tendință. Ideologizarea ucide definitiv lirismul. Definind poezia si rolul emoției si al personalității în procesul de creație, T.S. Eliot publică în anul 1919, teza „Tradiția și talentul personal“. Poetul subliniază că poezia reprezintă o expresie a emoției, însă aceasta este impersonală, astfel încât problema expresiei artistice a emoției se întemeiază nu pe intensitatea emoției personale, ci pe expresia impersonală semnificativă a respectivei emoții. Teoria sa cu privire la impersonalitate subliniază că poezia implică procesul de „transmutație a emoției“. Eliot scria „Căci nu e vorba de emoție, nici de amintire, nici, dacă dăm cuvântului sensul lui normal, de seninatate. E fuziunea si ceva nou rezultând din fuziunea unui mare numar de experiențe care omului practic și activ nu i se par nicidecum experiențe. E o fuziune care nu se petrece în mod conștient sau deliberat. Aceste experiențe nu sunt reamintite, și în cele din urma ele se unesc într-o atmosferă care e senină numai prin aceea că e asociată pasiv cu elementul real. Bineînțeles, nu e totul. În scrierea poeziei intră și o mare doză de constiență si deliberare.“ Este paradoxul poeziei, care nu aduce neapărat mesaje și limbaje înnoitoare, care se pot repeta ciclic în spirala istoriei, ci doar intensificări graduale, până la extreme amețitoare, a emoției trăite transfigurat, din care se hrănește inima și sufletul universal. În acest punct comun se regășește o transcendență unică, din care se cuminecă poeții. Împărtășirea emoției se brodează în versuri ce transmit intensitatea frumosului liric. Poezia autentică pare să fie o liturghie în versuri, care emoționează, prin simboluri puternice, întreaga asistență.
Ionuț ȚENE