Viața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.
Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.
La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”[4].
Numai că vârsta, la care se adăugaseră nenumărate probleme de sănătate („am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii”[5], „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin”), îl împiedicau pe Andrei Ciurunga să facă o deplasare la Cahulul său iubit. Rămânea, așadar, ca bunul său prieten Costică să se deplaseze el la București, acolo unde era așteptat cu drag și mare nerăbdare. Lucru pe care Constantin Reabțov îl va și face, la sfârșitul lunii martie a anului 1992, cu câteva săptămâni înaintea marii sărbători a Învierii Domnului.
Plecat cu noaptea în cap de la Cahul, acompaniat de soția sa, doamna Daria, de doamna Doina Focșa[6] și de soțul acesteia, regretatul Nicu Focșa, pe post de șofer, ajunge la București într-o dimineață însorită de sâmbătă, parcă dătătoare de speranță. Gazdele încă mai dormeau când musafirii le băteau discret în ușă…
Bucuria revederii celor doi vechi colegi și prieteni, acum oameni în toată firea, este greu de descris în câteva cuvinte. Iată cum au decurs pregătirile și întâlnirea propriu-zisă, potrivit mărturisirilor[7] doamnei Doina Focșa, singurul martor ocular, aflat și azi în viață, al emoționantei revederi: „În 1992, domnul Reabțov îmi zice: „Aș vrea să-i fac o vizită lui Robert și cred că voi sunteți copiii potriviți!”. Și în acea zi[8] ne-am încărcat cu cele necesare, pentru că, în prealabil, vorbisem la telefon și l-am întrebat: „Ce ați vrea să vă aducem din Basarabia?”. Poetul Andrei Ciurunga a zis: „O pâine, coaptă așa, în cuptor din Basarabia, un pahar cu vin și poate brânză. Și încă nuci”.
Cu astea ne-am încărcat, i-am luat pe iubiții mei profesori Constantin Reabțov și Daria Reabțov și ne-am îndreptat spre București. Am ajuns la București, ne-am urcat pe scări, acolo, la apartamentul poetului, am bătut la ușă și a ieșit o doamnă. S-a uitat și a spus: „Vai, da´ ce mărgele frumoase ai!” Le-am luat de la gât și i le-am pus ei. Am intrat în apartament, l-am văzut pe nenea Robert[9], un om de o statură mică, dar de o înălțime intelectuală mare.
Am stat la taifas, am râs, am plâns de bucurie, am plâns de zilele negre pe care le-a descris, zile petrecute la Jilava, la Canal, la Gherla și la alte pușcării. A fost o zi de neuitat! Îi sorbeam orice cuvânt și mă uitam la el. Și vorbea, și vorbea! Și avea ochelarii cu lentilele așa de groase, și-i curgeau lacrimi… Și mă uitam la el și el zicea: „Ce te uiți așa la mine? Păi, uite, ăsta e Nistru, și ăsta e Prut”. Și o lacrimă era mai lungă, și una mai scurtă… Îi curgeau lacrimi și atunci când povestea, îi curgeau lacrimi și atunci când spunea o epigramă. A fost foarte frumos”.
Discuțiile antamate, depănarea unor amintiri dragi din anii de tinerețe, despre colegi trecuți demult în lumea umbrelor, despre familii, copii și nepoți, dar și rememorarea momentelor tragice prin care trecuse „poetul pe schimbul căruia a înviat Hristos”, au făcut ca timpul să se scurgă fără de știre. Aveau atâtea să-și spună, despre atâtea lucruri să vorbească, încât părea că le-ar mai trebui o viață pentru toate! Nici nu au realizat cum a trecut ziua până în momentul în care gazda, doamna Ina, a aprins lumina în sufrageria inundată de cărți.
Peste noapte, familia Reabțov a rămas la dragii lor prieteni, în modestul lor apartament, prilej de a continua încă ore bune discuțiile de peste zi. Doina și Nicu Focșa au plecat cu mașina la rudele lor din Bolintin Vale, de unde au revenit a doua zi, dimineața. De aici, au plecat cu toții la familia Mariana și Andrei Cembirgi, o altă familie de cahuleni stabilită de mulți ani la București și aflată în relații foarte bune atât cu familia Ciurunga, cât și cu familia Reabțov. În fapt, Andrei Ciurunga, Constantin Reabțov și Mariana Cembirgi (născută Paiu) se cunoșteau din anii copilăriei, aceștia fiind colegi de școală la Cahul, dar și „eroi” ai multor întâmplări nevinovate din sălbatica luncă a Prutului.
Spre seară, cei patru (familia Reabțov și familia Focșa) trebuiau să se întoarcă la Cahul. Treburile cotidiene îi așteptau a doua zi, așa că nu aveau de ales. Cei doi vechi prieteni s-au despărțit cu multă greutate, promițându-și, însă, că se vor revedea cât de curând. Lacrimi de bucurie le-au curs șiroaie pe obraji la sosire, noi lacrimi le-au inundat ochii acum, la despărțire… Din păcate, nu ne-a rămas nicio amintire fotografică de la acea memorabilă revedere, căci lui „nenea Robert” nu-i plăcea să fie fotografiat. De altfel, prea puținele fotografii rămase cu el stau dovadă în acest sens.
„În acel apartament modest de pe şoseaua Nicolae Titulescu din Bucureşti am văzut miile de cărţi, maşina de scris specială pentru persoanele cu vedere slabă – rezultatul anilor de carceră, panglica de culoare întunecată adusă din puşcărie cu titlul a 59 de poezii compuse în condiţii vitrege, neomeneşti, dar reţinute în memorie nu numai de autor, ci şi de ceilalţi deţinuţi politici”, va consemna ceva mai târziu doamna Doina Focșa[10].
La rândul său, rememorând întâlnirea, într-o scrisoare adresată prietenului Costică, Andrei Ciurunga afirma următoarele: „În altă ordine de idei, nu te scuz că ne-ai sculat din pat în acea dimineață. Dacă aș fi aflat că ați venit, iar noi am fi continuat să dormim ca putorile, nu l-aș fi iertat pe Morfeu pînă la sfîrșitul zilelor mele. Să știi că nici Ina nu se entuziasmează prea repede și e foarte rezervată față de noile cunoștințe. Totuși, pe voi v-a îndrăgit imediat, i-a plăcut mult de doamna Daria și acum îmi tot spune: „Dacă le scrii, nu uita să le transmiți și din partea mea…”, după care urmează un potop de delicatețuri…”[11].
Își promiseseră să se revadă, fie la București, fie, cu mai puține șanse, la Cahul. Dar n-a fost să mai fie! La 17 august, același an 1992, Andrei Ciurunga îi reproșa că nu a revenit la București, așa cum se înțeleseseră: „ Zadarnică mi-a fost așteptarea de-a vă vedea. Ai făcut ce-ai făcut și-ai reușit să nu vii. Dar am înțeles că teribila zăpușeală te putea pune în primejdie. Lasă, măi, că vine și botezul (nu tocmai peste nouă luni, ci peste cinci, vorba parodistului Florin Iordăchescu) și-atunci va fi mai răcoare și poate ne vom vedea”.
Timpul se va scurge cu grăbire, problemele de sănătate ale lui Andrei Ciurunga se vor accentua tot mai mult („Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin. Har Domnului că pot face măcar atât și că încă mai am amândouă picioarele. Cu ochii – nu mai întreba.”[12]), iar ale prietenul său așișderea. Ba mai mult, profesorul Constantin Reabțov se dedică redactării admirabilei monografii a așezării de pe Valea Frumoasei, „Cahul. Istorie, Personalități, Cultură”, pe care o va finaliza, dar pe care nu va avea bucuria să o vadă și tipărită. Cei doi vor continua să-și scrie, chiar dacă cu unele intermitențe, să se încurajeze reciproc, să creadă într-o nouă revedere…
La 20 martie 1997, Andrei Ciurunga se îngrijora de „tăcerea” prietenului său: „Iubite Costică, Nu mai știu nimic despre tine, dar câtă vreme nu mi se bate ochiul stâng, înseamnă că totul e bine”. Nu bănuia că peste doar nouă zile, firul vieții „Iluministului de la Cahul” se va întrerupe brusc, în urma unui nefericit accident de mașină. Poetul îi va supraviețui mai bine de șapte ani, trecând la cele veșnice la 6 august 2004, la București, fără ca întâlnirea convenită cu prietenul Costică să se mai poată realiza. Sau poate că acolo sus, de unde acum ne veghează amândoi, le-a fost hărăzită întâlnirea veșnică…
Gratitudine și mulțumiri distinșilor profesori Doina Focșa și Gheorghe Reabțov pentru informațiile și materialele puse la dispoziție, atât de necesare conturării articolului!
––––––
[1] Cuvânt subliniat de Andrei Ciurunga
[2] Scrisoare Andrei Ciurunga, 8 iulie 1991
[3] Mariana Cembirgi (născută Paiu), cahuleană, bună prietenă a celor doi, stabilită cu familia la București
[4] Scrisoare Andrei Ciurunga, 12 martie 1992
[5] Scrisoare Andrei Ciurunga, 31 decembrie 1991
[6] Doina Focșa, profesoară, fostă președintă a Despărțământului ASTRA Cahul, în prezent stabilită la Brăila. Una dintre elevele preferate ale profesorului Constantin Reabțov la Școala Pedagogică din Cahul (azi Universitatea de Stat „B.P. Hașdeu”), fusese de nenumărate ori invitata în casa acestuia și, după absolvire, rămăsese o prietenă apropiată a familiei.
[7] Înregistrare emisiune Radio Moldova din 28 octombrie 2015
[8] 28 martie 1992
[9] „Nenea Robert”, apelativ cu care i se adresau cei apropiați poetului Andrei Ciurunga
[10] Amintiri despre poetul martir Andrei Ciurunga, în Dacoromania
(https://www.dacoromania-alba.ro/nr88/amintiri_despre_cirunga.htm)
[11] Scrisoare Andrei Ciurunga, 17 aprilie 1992
[12] Scrisoare Andrei Ciurunga, 20 octombrie 1994
––––––
Ionel NOVAC
Cahul, Republica Moldova
11 iunie 2020