Să vorbești despre romanul Răzbunarea gemenelor – Vali și Valentina – recrutate din liceu de securitatea comunistă, cu acceptul mamei, pentru a-și salva casa, să nu le fie confiscată, mama să nu-și piardă serviciul, neavând dosar sănătos, tatăl fiind întemnițat după gratiile pușcăriei regimului comunist din Gherla, socotit, ca mulți alții, sabotor și dușman al poporului, trebuie să ai un oarecare curaj.
Ele urmăreau și turnau la securitate pe cei ce una spuneau și alta gândeau. Chiar Vali a mărturisit: „Nu uita că suntem țara… informatorimâlor. Peste tot sunt !” Zodia Gemenilor e „zodia favorabilă oratorilor și scriitorilor, reprezentând dualita tea dintre gemeni, simbolul emblematic fiind gemenii, Castor și Polux, primul muritor, iar celălalt – nemuritor. (Mariana Cristescu).
Însuși autorul, Al. Florin Țene, e născut în zodia Gemeni.
Romanul Răzbunarea gemenelor (2015) e alcătuit din două părți. Partea I cuprinde patru capitole, a căror acțiune se desfășoară între anii 1942, anul nașterii autorului, și 1960, când, cu durere în suflet, părăsește orașul natal – Drăgășani, pentru a urma Școala Tehnică de Tehnoredactori Dimitrie Marinescu din București.
Dorul de orașul natal îl port în suflet precum o cruce grea, mărturisește autorul. Partea a II-a cuprinde șapte capitole care se întind pe o perioadă scurtă, între1961 și 1967. Acțiunea, personajele, situațiile și semnificațiile fiecărui capitol se derulează având rezultat final mottoul cu care se deschide capitolul.
Capitolul I (1942 – 1948) are drept motto: Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc să mă nasc. (Al. Florin Țene).
Romanul Răzbunarea gemenelor este „o parte din marea frescă românească„ formată din romanele: Chipul din oglindă (1997), Insula viscolului (2000),Orbul din Muzeul Satului(2002), Geamănul din oglindă (2011), Inelul de iarbă (2013), Un ocean de deșert (2013), în care sunt prezentate urgiile societății comuniste din secolul XX.
Autorul parcurge pas cu pas drumul din viața unui tânăr intelectual, scriitor, care a luptat, încă de când era elev la Liceul Teoretic din Drăgășani, într-un „spațiu concentraționar împotriva ciumei roșii”, cum îi plăcea să spună.
Romanul este scris după caietul cu coperte albastre, unde eroul, Norinel Ene, asemenea unui jurnal, își avea însemnările de taină timp de douăzeci și cinci de ani (1942-1967); deci, îl putem încadra în categoria romanului autobiografic.
De la prima pagină, unde facem cunoștință cu mohâia , unde a găsit caietul cu coperte albastre, îngropat cu cincizeci de ani în urmă, până la ultima pagină, în care povestește cum a îngropat caietul într-o cutie metalică, în care maică-sa, Titinel, ținea papiotele cu ață de diferite culori și acele de cusut, suntem fascinați de neastâmpărul lui Norinel. Din clasele primare era un boțogaș. A confecționat, din mai nimic, un epidiascop, invitând prietenii să vizioneze primele lui diafilme. Într-un carnețel avea numai scheme de aparate de radio cu galenă, sau cu o diodă. În buzunare avea diferite chei, piese de radio, cu care, în clasă, pe sub bancă, făcea schimb cu alți colegi, la fel de pasionați. De la Nelu, coleg de clasă, a învățat cum se construiește un aparat de radio. L-a și construit; cu o diodă, un condesator va riabil cu plăci, o bobină variabilă și un difuzor, care a fost prezentat la expoziția organizată la sfârșitul anului școlar.
Dar, cartea era carte ! Citise aproape toate cărțile din Biblioteca Orășenească și cărțile lui Gib Mihăescu, pe care i le împrumuta Ioana, fiica cea mică a lui Gib.
Știa multe; mai ales despre starea politică și socială a țării. Impresionante sunt vastele cunoștințe despre dictatorii comuniști: Stalin, Lenin, Cernîșevski, Pauker, Dej, Ceaușescu ș.a., dar și de pupicurișii: Leonte Răutu, Chivu Stoica, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Al. Căpraru, Viorica Mării, sora lui D. R. Popescu, care era redactor de carte la Editura Dacia din Cluj, și i-a refuzat publicarea romanului Chipul din oglindă, în care nara fapte, situații, viața oamenilor de pe șantierul de pe Lotru, o adevărată dramă trăită în perioada comunistă. Chiar i-a spus textual: „Tovarășe Țene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aș publica, am intra amândoi la pușcărie!”
Norinel Ene, personajul principal, permanent, a dus o luptă împotriva ciumei roșii. Primele manifeste le-a împrăștiat în orașul lui drag, Drăgășani; la București, fiind elev la Școala Tehnică Polgrafică, a răspândit manifeste scurte, mobilizatoare prin cutiile poștale, în care chema la revoltă împotriva partidului, iar când a fost trimis de taică-său la Cluj, să cum-pere cablu coaxial pentru antena de televizor, a pus manifeste în cutiile poștale din holul de la parter al multor locuințe din orașul de pe Someș; în Sala de așteptare din gară; în vestiarul muncitorilor de la Fabrica „Tehnofrigul”. La fel a procedat și la Fabrica „Armătura”. Unde mergea, peste tot, de câțiva ani, vedea un om în haină de piele, urmărindu-l. Devenise o obsesie.
De câte ori mergea, seara, la Casa Scânteii, unde făcea practica de tehnoredactor, Norinel Ene trebuia să facă o boacănă, altfel nu avea liniște.
Într-o seară de Crăciun, înlocuind un tehnoredactor, și-a făcut un plan destul de chibzuit: În seara asta trebuie să fac ceva. Poate tipăresc niște manifeste la mașina de tipărit tip„Boston” abandonată la secția linotip. Sau poate modific un titlu în „Scânteia Tineretului”. E Crăciunul și vigilența este mai scăzută. Sau poate…
Și a făcut-o ! În „Scânteia Tineretului„ a apărut un articol pe pagina întâi cu titlul modificat.
Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej a mutilat Bucureștiul cu autoutilitare fabricate la Brașov, în loc de utilat Bucureștiul.
Asta una. A doua; au fost găsite manifeste tipărite la o mașină Boston pe soclul statuii lui Le-nin; în oraș; în tramvaiul cu care călătorea de la cămin până la Casa Scântii.
Pericolul era aproape.
Faptele săvârșite de Norinel Ene și ceea ce ar fi putut să urmeze ne țin cu sufletul la gură, numai că, el, tânărul intelectual, a știut să-și alegă prietenii și… ca olteanul s-a băgat pe sub pielea lor, cum se zice.
Vali și Valentina – gemenele- ultima cu grad de căpitan de securitate, l-au iubit de cum a ajuns în București. O frumoasă poveste de dragoste care uluiește prin comportamentul lor în pat, chiar amândouă deodată, farmec pentru el, dar învăluit, parcă, în mister. Este o iubire autoimpusă; sau impusă de destin? Norinel era echilibrat, emanând forță și siguranță.Nu s-a trădat niciodată. Mereu se conducea după vorbele înțelepte ale renumiților filozofi. De la Spinoza, i se potrivesc ca o mănușă cuvintele: „Tot ce s-a petrecut a fost inevitabil, tot ce nu s-a pe-trecut a fost imposibil… Numai că, într-un fel, eu am rămas un om liber.”
La câteva întrebări: „Care dintre voi a trimis securiști să mă urmărească până și în Drăgășani?”, „Amandoua!”, „Tu ai pus să fiu urmărit?”, „Da! Doresc să te apăr… că… mai faci greșeli… Ar fi păcat să înfunzi pușcăriile comuniste. Îmi câștig și eu pâinea cum pot. Dar… eu gândesc altfel. Nu uita ca si tata este dupa gratiile regimului ăsta.”
Ele, gemenele, puseseră să fie urmărit pas cu pas. Îi știau programul de la școală, (Vali fiind secretara școlii), nopțile când era de serviciu la Casa Scânteii, legăturile amoroase cu Sanda, cu Mioara, gafele cu manifestele, cu modificările unor titluri sau cuvinte în ziare, care dădeau multă bătaie de cap; să fie oprită expedierea lor și retragerea de pe piață. Cele vândute…
[…] „Să nu mai faci! Că nici eu, și nici Valentina nu te mai salvăm. Gata!” […] Lasă că știu totul: nopțile de la Scânteia” (cu Sanda), apoi ne-ai înșelat cu Mioara. Acest fapt e mai grav.”
„Ați pus stăpânire și pe sentimentele mele!?”, „Pe tot! Pe conștiință, pe trup, pe soartă. Noi îți construim… destinul. Partidul îți trasează direcția. El este conducătorul vieții noastre. Încă o dată îți spun: . Să-ți intre bine în capul ăla bleg.” […] „Vei sta la Gherla, la Balta Albă, sau în Deltă, la stuf, printre șerpi.” […] „Dacă ne luam noi mâna de pe tine, ajungi unde ți-am spus! Ar fi păcat. Scrii frumos și… ești bun la pat.”
„Mai bine! Sunt liber! Cele două mă epuizaseră.”
Acum, gemenele doreau „să-l înfunde”, drept răzbunare că s-a culcat cu Sanda.
În final, salvarea i-a fost Sanda. Consulul Jones de la Ambasada Americană, cumnat după sora vitregă, împreună cu ambasadorul William Crawford au pus la cale evadarea amândurora din această iminentă lipsire de libertate.
Romanul domnului Al. Florin Țene, pe lângă că e frumos, e și un prețios document ce trebuie cercetat de numeroși istorici români și nu numai.
Ion I. PĂRĂIANU