Când inima în taină plânge
Și sufletul mi-e atât de trist,
Pasul unde mă va duce?
La Blândul și Bunul Iisus!
Unde să regăsesc alintul
Și creanga dulce de mălin,
Dacă nu la Domnul Sfântul
Cu pioșenie de mă închin!
Primește-mi lacrima iubirii
Chiar dacă este prea târziu,
Să pot gusta din legea firii
Iar fericită apoi să fiu,
Că numai Tu dai alinare
Și înțelepciune celor mulți
Fără a cere vreo favoare,
Prin bogăție sau arginți.
Cu Tine la drum să pornesc
Când soarele duios se-arată,
Mergând pe cale să găsesc,
Iubirea Sfântă și curată,
Că Tu ești izvorul vieții
Și pâinea cea neâncepută
Dând sens iubirii și tristeții,
La înmormântare și la nuntă.
Doamne Sfânt te rog o clipă,
Nu mă îndepărta de Tine,
Mai lasă-mă lâng-a Ta criptă
Să depun facerea de bine,
Că prin voința Ta Divină
Poți fericirea să aduci
Dăruind Sfânta Lumină
Și iertare celor mulți.
Pe Valea Plângerii
Pe Valea Plângerii pășesc
Purtând în suflet diademe
Pentru acei care hodinesc,
Sub pământul Țării mele.
Furtună simt în depărtări
Un vuiet infinit de moarte,
Iar din eternele chemări,
Timpul, toaca îl răzbate.
Țara mea cu chip de zână,
Crude vremi te-au străbătut
Voind să te coboare-n tină,
Dar Tu mai mândră ai zâmbit
Fluturând spre libertate,
Steagul celor ce-au luptat,
Pentru credința și dreptate
Punând iubirea într-un regat.
Pe Valea Plângerii privesc
Cum răsare blăndul soare
Sub chip Dumnezeiesc,
Iar eu scriu alte calendare.
Despre tine
(Gând pios, Anei Podaru)
Ce pot spune
Acum când ești deja plecată,
Căci Domnul ți-a trasat un drum
Și te așteptă la a Sa poartă!
Un nufăr îți înflorea în suflet
Împrăștiind al lui nectar
Iar tu îl dăruia-i în zâmbet,
Pus într-un bob de chihlimbar.
Ne-am cunoscut din întâmplare
În lumea versului divin
Făcându-ne câte o favoare,
De a ne agrea puțin.
Dar ce păcat o boală crudă
Te-a înjunghiat cu al său pumnal
Tu însă i-ai făcut în ciudă,
Luptând intens pân’ la final.
Acum citesc doar un anunț
Că ai zburat spre alte zări
Și nu mai vreau un alt denunț,
Te voi păstra în mii de sori.
Îți spun Adio și pe curând.
Cândva ne-om întâlni în ceruri
Și ne-om înveseli plângând,
Citind în versuri adevăruri.
7 octombrie 2019
Răzvrătitul
Toamna a fost o minune
Și cu rele dar și cu bune.
Bunele au fost mai multe
Ca și turmele de munte,
Sunt negre dar și cărunte.
Da-păi Ion înfierbântat
A plecat hai-hui prin sat,
Că s-a enervat de tot:
,, – Ica-șa, da, ci mă credi robot!
Hai la deal, dut-i la vale,
Că mi-am pierdut din rabdari
De atâta fâțâit!
Doamni, parcî a înnebunit.”
Mergea tot gesticulând
Cu Maria lui în gând.
Însă, acum îmi dau cu seama
Unde este toată drama!
În butoiul de stejar.
Acolo trase vinu iar.
Maria la tot ochit,
Cu sticluța la băut.
Dar îi puse ea capac:
,,-Dar ț-ai găsit:
Parcî ești un pui di drac!
Cum mă întorc, cum o chitești
Șî apoi de-abia îmi vorbești.”
Spune cu năduv nevasta.
De când vinu s-a acrit,
Ute și-a găsit năpasta.
De atâta cicălit
Se făcuse foc și pară
Și îndată a dispărut.
I-al pi Ion de unde nu-i!
Însă biciu îi în cui
Și de-a veni,
Va fi vai de Dimnealui.
Asta este o poveste,
Dar vă spun,
Uneori se adeverește
Însă dacă omu-i bun,
Toate le agonisește.
Înmuguriri
Îmi cresc muguri în cuvinte
Și-mi zâmbește-n taină cerul,
Când din sfinte jurăminte,
Alegând doar adevărul,
Psalmi ridic la sfinte schituri
Pentru îngerii din rai,
Căci doresc doar fericire
Precum visele din mai.
O iubire? Întrebare
Ce mi-o pun adeseori
Și nu pot găsi zefirii,
Când pe cer sunt numai nori.
Astăzi omu-i toleranță,
Mâine-i tunet și întristare
Dăruind doar ignoranța.
Iar mirată-i o întrebare!
Unde-i dragostea eternă?
Mugurii se ofilesc
Scuturându-și diadema
Pentru-n gest mult nefiresc.
Suntem veșnicie-n vreme?
Suntem aștrii nemuririi?
Ne înșelăm scriind catrene
Pe-o clipă a despărțirii.
Primăvara-n vămi dispare
Luând mugurii fragili,
Rămânâd iar întrebarea:
Merită să fim ostili?
Toamna din suflet
Coborâtă ești în mine toamnă,
Dăruind nectarul de la vii
Conducându-mă zâmbind pe seară,
Către visuri scrise-n poezii.
Și ce gust de mere simt în suflet!
Ce aromă picură mister!
Rătăcită te cuprind în cântec
Dorind traiul dulce, efemer.
Mă conduci către eternitate
Dezgolindu-mi sufletul de tine,
Căci mă vrei frumoasă pân’ la moarte
Știind că nimic nu ne reține.
Ce dezmăț acum pe înserat
Când coboară luna peste umeri
Tremurândă într-un lung oftat!
Tu surâzi și razele le numeri
Adunând în poala ta de rouă,
Sentimente triste și fugare
Căci te vrei frumoasă și iar nouă,
Dar îți cade bruma-n buzunare
Și te-ngheață iarna care vine,
Fără a te întreba nimic.
Tu atunci vei fi numai cu mine
Depănând un fir de boranģic,
Punând iarăși un veșmânt trăirii
Din iubirea care ne-a zâmbit.
———————————-
Ioana CONDURARU
Octombrie 2019