Viața-i mult prea impozantă
Pentru ură timp să-mi fac
Fiindcă, nu vreau o restanță,
Când, cu flori de liliac,
Primăvara adorată
Veni-va la mine-n suflet,
Aducând floarea albastră
Și iubirile pe luncă.
Nu am timp să dușmănesc.
Universul e prea darnic
Și un moft copilăresc,
Să-mi suspine trist, amarnic
Nu aș vrea. De ce iubirea
Înflorită în cuvinte,
Să se împiedice de gânduri,
Lăcrimând prin jurăminte?
Privesc mirată zenitul
Cum redă atâta har,
Nepunând înșelăciunea
Și dreptatea pe-un cântar!
Mă rezum la adevăr
Chiar de-mi lăcrimează cerul,
Picurând iară și iar,
Lumii vaste tot misterul.
Mă retrag ușor în mine
Păstrând colțul adorat
Și când vremea se va duce,
Spre o zare de cobalt,
Lăsa-voi în urmă versul
Scris la ceasul unui dor
Când, prin astre diva, luna,
Zâmbea…înfiorător.
———————————-
Ioana CONDURARU
15 februarie 2019