Sfioasă, Primăvara se pierde pe alei,
Ținând în palmă floarea ce râde-n ochii tăi,
Iar eu mă pierd mirată, în gând diamantin,
Când zorii se arată, prin ramuri de mălin.
Valsează încântată de soarele viclean,
Ce-i dăruiește clipa prin raze de mărgean,
Acum când răsăritul din valuri se arată,
Tremurând feeric, pentru un chip de fată.
Surâde dimineața trecând pe la ferești,
Cu fluturii pe gene și cu priviri cerești,
Dar tu simbolic dai, din inimă sărutul,
Gustând tăcut din ceai, tot căutând trecutul.
Eu visătoare rup, din infinit iubirea,
Nemaivoind nimic ocolindu-ți privirea
Și las la întâmplare, a timpului tumult,
Să se piardă în zare, cu trenul care-a venit.
Nu vreau nimic să-ți cer, tribut îmi e tăcerea,
La margine de cer căci asta-ți este vrerea,
Când pastelate, iubirile… înfloresc,
Pe fruntea divină, în chip Dumnezeiesc.
———————————-
Ioana CONDURARU