Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.
Nu aş trece cu vederea primele poeme ale volumului, de dimensiuni reduse, cele mai multe ca număr ale volumului, în care se relevă pe alocuri o poezie din care nu lipsesc, ingenios distilate, ingrediente gnomice, aforistice, aporetice, la urma urmei ludice: „cea mai puternică lumină/ dintre toate luminile lumii/ este întunericul dinlăuntrul meu” (Cea mai, cel mai…); „rădăcini sporesc celestul/ şi în vârfuri de teluric/ se-adâncesc” (Fluturi desprinşi din gânduri, versuri reluate în amplul poem Trecere fugară); „ceea ce cunoaştem/ nu este pe măsura/ a ceea ce nu cunoaştem” (Îngrădiţi de timp, versuri reluate de asemenea în Trecere fugară); „viaţa e o pregătire/ pentru trecerea fluviului/ de lumină” (Fluviul de lumină, versuri iarăşi reluate în Trecere fugară). În unele forme muzicale (sonata, simfonia…), arhitectura se bazează uneori pe recurenţa unei teme muzicale; am repede în minte minunea care este Simfonia 1 de Mahler, cu tema cântecului popular Frère Jacques). Aşa poate şi aici, şi atunci piesele volumului trebuie privite ca un tot unitar, cum se zice îndeobşte.
Am început acest mic eseu cu noţiunea de univers poetic. Să închei cu o statistică a universului lingvistic al volumului. Frecvenţa cuvintelor substantive (cel puţin 10 apariţii în text): timp (34); echilibru (16); lumină (15); cerc (13); urmă (11); gând (10). În preajma acestor cărămizi lingvistice ale textului găsim: dor/dorinţa, amintiri, fluturi. La prima vedere, aici avem de-a face deci cu un poet de sorginte fizico-matematică mai degrabă decât lirico-metafizică, mai apropiat de Ion Barbu decât de Lucian Blaga, ca să îi cităm doar pe clasicii noştri moderni.
Cuvântul-cheie, cu o statistică medie în raport cu cele mai frecvente şi cele mai puţin frecvente (vorbesc doar de substantive), este unul din cele mai nobile ale limbii române: gând. Să reţinem, sub beneficiu de inventar, că este de origine maghiară.
–––––––––
Ioan URSU